Dezambiguizarea arhivelor Securităţii, un puzzle
întortocheat
episodul 4
Gabriel Andreescu, Cărturari,
opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, 2013
În capitolul Scenariul
denigrării, autorul consideră că istoricul Mihnea Berindei este victima
unei campanii instrumentate de „organizaţii obscure”. Dincolo de asociaţiile
forţate şi adausurile ilicite la biografia lui Mihnea Berindei, popularizate de
unele site-uri, Gabriel Andreescu a descoperit în arhivele Securităţii următoarele:
un dosar de Reţea deschis de Consiliul Securităţii Statului, din care rezultă
că numele de cod folosite de Mihnea Berindei au fost „Mircea” şi „Sandu”.
Reiese că studentul la facultatea de Istorie ar fi fost recrutat, potrivit unui
document din 6 iunie 1968, în urma şantajării sale pentru relaţiile cu un
student japonez. Gabriel Andreescu opinează că dosarul de Reţea al lui Mihnea
Berindei este o „fabricare”, toate „dovezile” fiind în realitate încercări de
racolare retuşate ulterior de ofiţerii Securităţii. Cu toate acestea, autorul
mai afirmă că, înainte de a pleca în Occident via Turcia pe 24 septembrie 1970, ofiţerul Gheorghe Gavrilă „L-a
pus să scrie o notă cu privire la Matei Cazacu. Această declaraţie există în
dosarul prietenului şi are un caracter benign-protectiv faţă de cel despre care
i se cereau informaţii”. Data de pe această filă – 23 septembrie 1970 a fost
tăiată şi hârtia antedatată – 23 septembrie 1969, iar peste numele Mihnea
Berindei a fost scris numele de cod „Mircea”. Din dosar lipsesc angajamentul şi
notele informative. Dacă ţinem cont de activitatea anticomunistă intensă a lui
Mihnea Berindei în Occident, putem concluziona că „nota” din dosarul lui Matei
Cazacu nu este decât o simplă informare dată în nume propriu, de teama că nu va
fi lăsat să plece, sau din naivitate, deoarece nu-şi putea imagina în acel
moment ce implicaţii ar putea avea o astfel de hârtie. Prin analiza coroborată
a documentelor din arhiva Securităţii cu acţiunile împotriva regimului comunist
la care Mihnea Berindei a fost parte importantă în Franţa, punctul de vedere
exprimat de Gabriel Andreescu devine verosimil: Securitatea a folosit
declaraţii date în urma unor interogatorii în sediul din strada Eforie sau în
biroul de la Academia de Ştiinţe Economice pentru a realiza colaje menite să îl
indice pe Berindei drept colaborator al Securităţii. Fiind foarte tânăr, este
mai mult decât probabil că acesta nu ştia cum să se ferească de tacticile
securiste. Ca o paranteză biografică: Mihnea Berindei este fiu de deţinut(ă)
politic – mama sa, Ioana Berindei, nepot de deţinuţi politic(i) – bunicii
materni: Ioan şi Emilia Hudiţă, bunicii paterni – Dina şi Alexandru Balş, nu în
ultimul rând, frate de deţinută politic – Ruxandra Berindei, născută în
detenţia politică.
Cel de al şaselea capitol este intitulat Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul
tranformat în agent al Securităţii. Principalul vehicul al „execuţiei
publice” a lui Mihai Botez, aşa cum reiese din cartea lui Gabriel Andreescu,
este Radu Ioanid, care se bucură de prestigiu în mediile profesionale şi de o
imagine puternică în mass-media. Lucrătura planurilor de măsuri ale Securităţii
este certă în privinţa celor pe care îi numim generic disidenţi, în speţă cel
analizat de Andreescu în cartea de faţă. Din toată această construcţie inegală
şi lipsită de o structură limpede a Securităţii, la care se adaugă intepretări
făcute în absenţa informaţiilor concrete şi corecte – de tip jurnalistic,
precum şi scenarii de „execuţie” este clar următorul lucru: un cercetător obiectiv
nu se poate pronunţa, încă, fără rezerve. Însă, analiza documentată a lui
Gabriel Andreescu ridică măcar o problemă serioasă: încercările de minimalizare
şi, mai ales, de compromitere a ceea ce numim, tot cu un termen generic:
disidenţă românească. Cunoscând felul în care funcţiona maşinăria Securităţii, este
greu de crezut că Botez era un naiv, că nu ştia un lucru elementar: nu se
dialoghează cu Securitatea. Toate declaraţiile date, fie şi în nume propriu, nu
anonimizate, desele întâlniri cu ofiţerii conţin în sine un mare potenţial de
pericol, nu atât pentru imaginea personală de mai târziu, cât pentru alţii.
Însuşi G. Andreescu introduce urme de îndoială atunci când îşi manifestă
nedumerirea în legătură cu lipsa accesului la integralitatea dosarelor deschise
pe numele Mihai Botez, când conchide: „De vreme ce nu au ajuns sub ochii
familiei şi ai cercetătorilor, înseamnă că materialele din Arhiva Securităţii
care-l privesc sunt clasificate la siguranţă naţională”. Oricine are preocupări
în domeniu se întreabă, legitim: De ce?
Esenţial în capitolul dedicat lui Mihai Botez este
demersul întreprins de Gabriel Andreescu pentru a demonta încercările de
„pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990”, autorul fiind
conştient că în cariera lui Botez există şi „elemente care făceau plauzibile
contactele lui cu Securitatea”. Andreescu observă, pe bună dreptate, plasarea inacceptabilă
a lui Mihai Botez într-o listă a „hăituitorilor”[1]
lui Dorin Tudoran, pentru a sublinia distanţa morală dintre aceştia şi protagonistul
analizei sale: Dorin Tudoran – asociat cu Czesław Miłos şi Vasili Aksionov[2]. Pentru
a devoala ce înţelege autorul cărţii prin „pervertire a raţionamentului”,
trebuie să cităm mai amplu: „Când Ioanid se referă la Botez, el foloseşte
formula «avea o relaţie veche [cu Securitatea]». Este o afirmaţie tare, cu
forţă subliminală, care înseamnă apropiere, conivenţă, colaborare etc. Iată
care este limbajul utilizat de acelaşi autor cu privire la Silviu Brucan,
într-un text de aceeaşi natură şi cu aceeaşi miză: studiul introductiv la o
colecţie de documente ale Securităţii[3].
Cităm: «Ca diplomat aflat la post în străinătate şi prin natura funcţiilor
sale, Silviu Brucan a avut, fără îndoială, contacte
de lucru cu Centrul de Informaţii Externe [...] dar şi dificultăţi cu
Securitatea [subl.n.]».” Este, fără îndoială, supralicitarea morală a unui
membru de frunte al nomenclaturii comuniste deliberat în defavoarea unui critic
al regimului. În termenii maximalişti ai lui Soljeniţîn, Brucan ar fi trebuit
condamnat după 1989 pentru a fi fost parte a unui sistem criminal. Continuă
Andreescu: „Dintr-o perspectivă umană, intelectuală şi de responsabilitate
politică, cele două personaje se află la capete opuse. Or, în cele două studii
introductive scrise de Ioanid în 2008 şi 2010, simpatia autorului se îndreaptă
spre nomenclaturistul care incita pe vremuri colegii de partid la uciderea
elitei politice interbelice”. Logica faptelor – petrecute sau doar imaginate –
este în cazul victimelor comunismului subsidiară componentei morale. Cu alte
cuvinte, logica uzuală, pe care o aplicăm unor stări şi situaţii în viaţa de zi
cu zi, guvernată de norme şi convenţii în general asumate, nu este funcţională
atunci când în ecuaţie intervin planurile Securităţii şi scenariile interpretative,
cu sau fără intenţie, mai mult sau mai puţin documentate, ale celor care la un
moment dat dau atenţie „subiectului”. Dacă Mihai Botez a fost (şi, mai ales,
dacă a fost: de ce?) colaborator al Securităţii în sensul diabolizării sale
recente rămâne încă de cercetat. Deoarece, într-adevăr, sunt nişte întrebări la
care încă nu s-a putut răspunde.
Alte două „inadvertenţe” majore din studiul lui Radu
Ioanid vin să sprijine ideile de manipulare
a arhivelor, pătarea disidenţilor
şi pervertire a raţionamentului.
Prima şi cea mai gravă: „Într-adevăr, în ţară sau în exil, poate doar Radu
Filipescu, Doina Cornea sau Paul Goma s-ar putea apropia de Dorin Tudoran în
ceea ce priveşte curajul în înfruntarea cu regimul totalitar comunist”[4].
Ordinea nu ţine cont de cronologia şi relevanţa publică a faptelor celor
numiţi, pentru că sugerează importanţa lor în „înfruntarea cu regimul totalitar
comunist” după alte criterii, pe scurt – Dorin Tudoran este cel mai important,
pe ultimul loc clasându-se... Paul Goma. Fraza continuă: „deşi în cazul Goma nu
ar trebui ignorate cele două scrisori umilitoare de scuze adresate lui Nicolae
Ceauşescu, scrisori impuse, conform unui fost ofiţer de Securitate chiar de
dictatorul român. Acest episod merită să fie consemnat pentru că DSS a încercat
să-l forţeze pe Tudoran să semneze o scrisoare similară”[5]. O
atare afirmaţie are menirea de: 1. a minimaliza rolul lui Goma în naşterea
disidenţei şi în scoatera României din amorţeala ideologică la nivelul opiniei
publice internaţionale, stabilind alt „clasament” şi 2. de a-l compromite pe
Paul Goma, nu doar ca scriitor – aşa cum a încercat Securitatea, sprijinită mai
mult sau mai puţin conştient de breaslă, ci de data aceasta ca opozant
anticomunist, prin încercarea de a-i ştirbi credibilitatea. Cele două fragmente
citate conţin câteva neadevăruri prin exagerare şi prin omisiune. Dintre cei
patru numiţi: Radu Filipescu (n. 1955), Doina Cornea (n. 1929), Paul Goma (n.
1935), Dorin Tudoran (n. 1945), Goma are cea mai îndelungată şi mai grea experienţă
cu Securitatea, încă din 1949, când părinţii îi sunt arestaţi, apoi, în 1952 ca
elev, este el însuşi anchetat de Securitate, reţinut 8 zile şi exmatriculat din toate școlile
din ţară pentru „vina”
de a ţine un jurnal. În 1956, fiind student, este arestat şi condamnat la 2 ani
de închisoare corecţională pentru „instigaţie la agitaţie publică” (a discutat
despre subiecte tabu din punct de vedere ideologic), după a căror ispăşire la
Gherla este condamnat prin decizie administrativă la domiciliu obligatoriu 36
de luni, suplimentate ulterior cu încă 24. La începutul anilor 1970 este primul
scriitor român care alege să-şi publice manuscrisele respinse de cenzură în
Occident, în timp ce singura sa carte apărută în România (Camera de alături, 1968) este retrasă din librării şi biblioteci,
trecută la index. Anul debutului în volum este şi anul
renunţării la facultate (se reînscrisese dând alt examen de admitere, după 1965
lui nu i s-a permis să reia studiile din anul III, aşa cum li s-a permis altor
foşti deţinuţi). Forţat de hărţuielile Securităţii care încerca să-l recruteze,
pentru a elimina orice posibilă cale de presiune, Goma renunţă la terminarea
studiilor superioare. În ianuarie 1977 se solidarizează public printr-o scrisoare deschisă cu
Charta 77 (Către Pavel Kohout şi
camarazii săi) şi îi trimite în februarie lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare
deschisă (Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul
Regal, Bucureşti). Ceea ce se conturează
de pe acum drept „Mişcarea Goma pentru drepturile omului” culminează cu Scrisoarea deschisă
adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad[6]. Cele „două scrisori umilitoare de scuze” sunt, în realitate, o declaraţie semnată de Goma în
ziua eliberării: 6 mai 1977, eliberare survenită în urma presiunilor opiniei
publice internaţionale. Planul lui Ceauşescu era, prin Securitate, să îl omoare
„fără urme”, otrăvindu-l cu aconitină, o substanţă ce provoacă stop cardiac şi
nu este depistată[7]. Planul
nu i-a reuşit lui Ceauşescu în 1977, dar l-a reactivat în 1982, când Paul Goma
era deja cu azil politic la Paris, norocul său şi ghinionul lui Ceauşescu fiind
că securistul însărcinat cu omorul – Pavel Matei Haiducu (Hirsch) – a defectat
la francezi, luând legătura cu DST[8]. Cu
un an înainte, la 3 febr. 1981 tot Securitatea lui Ceauşescu prin gruparea
teroristului Carlos „Şacalul” încercase să-l elimine prin colet cu bombă[9].
„În încheierea acestei declaraţii, adresez mulţumirile
cele mai sincere Domnului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele ţării, care pe de-o
parte mi-a dovedit că nu s-a schimbat,
pe de alta a arătat înţelegere, generozitate şi încredere în mine, cel care voi mai fi.”[10], îşi încheie Paul Goma
declaraţia. De ce am subliniat cuvintele de mai sus: pentru un cititor atent şi
aplicat al lui Goma, este clar că scriitorul trimite la profilul dictatorial al
lui Ceauşescu („care... mi-a dovedit că nu s-a schimbat”) şi la propria-i
viaţă, incertă în acel moment („cel care voi mai fi”). În Culoarea curcubeului[11]
scrie, referindu-se la acest episod: „Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg
ce mi se cerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete ca lumea.
Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam – nu puteam”. Pentru că era „dozat” cu
aconitină, altfel nu s-ar fi putut explica tensiunea arterială exagerat de mare,
consemnată chiar în fişa medicală penitenciară. „Testamentul”,
semnat la 26 martie 1977 (fusese redactat într-o primă formă încă din 1976), cu
aproape o săptămână înainte de a fi arestat, este revelator.[12] Martorul
este Dumitru Ţepeneag şi textul a ajuns să fie dat publicităţii la limită, aşa
explicându-se la începutul lunii mai spaima securiştilor că vor fi acuzaţi de
uciderea deţinutului şi, pe de altă parte, „acoperirea” lor, uşor de demontat,
prin smulgerea unei declaraţii care să-l compromită pe Goma şi să-l scoată
basma curată pe Tovarăşul Suprem. În timp ce se afla închis în arestul
Securităţii din Calea Rahovei, Paul Goma a fost exclus din USR.
Cronologia
şi factologia sunt obligatorii în orice demers, fie că este ştiinţific sau
jurnalistic, nu atât pentru a „cântări” curajul celor analizaţi, cât pentru a
folosi termenii cu proprietatea lor inalienabilă, astfel încât fiecare om care
a contestat politica regimului comunist, sub orice formă, să fie perceput
corect, în conformitate cu faptele sale.
Nicolae Breban.
Adevărul din arhivă. Este, poate, cel mai delicat caz analizat în cartea de faţă: scriitorul a
făcut obiectul investigaţiei CNSAS, la 6 aprilie 2011 fiind dată publicităţii
„constatarea statutului de colaborator al lui Nicolae Breban” cu Securitatea.
În iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat. Că lucrurile sunt încă
greu de discutat şi de analizat o dovedeşte chiar pierderea acribiei de către
autor către finalul cărţii. O evaluare serioasă a comportamentului politic şi
cultural al lui Nicolae Breban (inclusiv din dosarele Securităţii, şi nu doar
din cele constituite pe numele său!) îl indică pe acesta drept o personalitate
puternică şi predispusă la compromisuri într-un scop cât se poate de egotic:
ascensiunea literară, recunoaşterea sa nu doar în ţară, cât mai ales în
străinătate. Gabriel Andreescu face afirmaţii riscante, uşor hilare: „Dacă
romancierul ar fi fost arestat în anul 1975, este probabil ca istoria
disidenţei să nu fi început în România cu Paul Goma”. Pe ce se bazează această afirmaţie: pe o menţiune
dintr-un plan de măsuri că Breban „va fi chemat la sediul Ministerului de
Interne”, dar, continuă G. Andreescu: „Totuşi, nu se ajunge la inculparea
scriitorului. Mai mult, Breban este lăsat să plece din ţară împreună cu
Alexandru Ivasiuc la 3 noiembrie 1975 în Suedia, pentru lansarea romanelor Animale bolnave şi Păsările”. Sunt lăsaţi...
Se ştie, am arătat, documentat, în alte texte, că Alexandru Ivasiuc lucra cu
abnegaţie, din proprie iniţiativă cu Securitatea împotriva lui Goma, lucru pe
care îl arată însuşi autorul în cartea despre care vorbim. În dosarul
informativ al lui Paul Goma se găsesc, de asemenea, menţionări interesante ale
lui Nicolae Breban. După ce a aflat că împotriva lui Breban s-a desfăşurat o
adevărată campanie de compromitere şi intoxicare, cititorul devine cu adevărat
confuz parcurgând subcapitolul „Probleme reale”. Autorul face trimitere la
documente din arhiva CNSAS „care ridică întrebări legitime asupra relaţiilor
lui Breban cu organele statului român (...) Mai multe confirmă promovarea de către Breban, şi acasă, şi în exil, a unor
idei denigratoare privind doi disidenţi (Paul Goma, Dorin Tudoran) şi
comentarii ostile la adresa unor critici ai regimului din exil (Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Tănase)”. Demersul lui Gabriel Andreescu
rămâne captiv până la final dilemei: a fost Breban „agent de influenţă” sau
numai „invidios pe notorietatea căpătată de scriitori precum Paul Goma şi Dorin
Tudoran, sau de exilaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”? O atare întrebare
capătă relevanţă în cazul punerii la îndoială a manierei discreţionare în care
sunt verificaţi şi etichetaţi de două decenii oameni din zona culturii. În
condiţiile în care regimul comunist din România nu a fost supus unui proces, în
urma căruia să răspundă legal vinovaţii şi responsabilii sistemului totalitar,
este inadecvat şi inacceptabil ca stigmatele condamnării să le poarte oameni
care deseori pot fi consideraţi responsabili pentru o formă sau alta de
colaborare cu Securitatea, dar numai din punct de vedere moral. Este ca şi când
i-ar condamna Securitatea („fosta”), care nu a fost niciodată trasă la
răspundere pentru fapte imprescriptibile.
Scandalul public declanşat de „cazul Breban” a împărţit
mediul cultural şi pe cel mediatic în tabere. Este cu atât mai revelator cu cât
Gabriel Andreescu încearcă să demonstreze până la final, şi din raţiunea
precizată mai sus are dreptate, că Nicolae Breban nu poate fi etichetat
„informator al Securităţii”. Autorul însuşi foloseşte în acelaşi paragraf
termenii: agent de influenţă, informator, colaborator, sporind confuziile într-o speţă pe care ar trebui să o
limpezească. Pentru că, e adevărat, „agent de influenţă”-„claviatură uşor de
manevrat”[13],
cum îl numise Dorin Tudoran în Kakistokraţia,
nu este totuna cu „informator” – o categorie destul de precisă, nici cu
„colaborator” – o categorie extrem de laxă. Cu sau fără voie (cum insistă autorul), Nicolae Breban s-a întâlnit în
interesele sale egocentrice cu interesele Securităţii. Când este posibilă
documentarea istorică a unei atare ipostaze, virtuozitatea avocatului ori
sentinţa, dreaptă sau nedreaptă, nici nu contează. Amoralitatea aruncării lui
Breban într-un proces cu conotaţii ce depăşesc bunul simţ şi legea tocmai aici
trebuie căutată: nu condamnarea sa, ci asumarea onestă a propriului trecut era
de aşteptat, pe fondul unui real proces al comunismului. Care n-a avut loc
niciodată. În ciuda acţiunilor defavorabile din deceniile 7-8, Paul Goma a avut
tăria de caracter să scrie o Declaraţie în sprijinul lui Breban, aşa cum altă
dată a luat apărarea unei victime tragice şi totodată colaborator teribil al comunismului:
Ion Caraion. Şi nu pentru că poetul n-ar fi fost „vinovat” de colaborare cu
Securitatea, ci pentru că sceleraţii ideologici care l-au transformat din om în
neom, după o condamnare la moarte, schimbată în muncă silnică pe viaţă, nu au
fost identificaţi legal şi condamnaţi niciodată după 1989. Aşa cum nici
torţionarii lui Goma sau şefii pe linie de partid ai fostului membru supleant
al CC al PCR Nicolae Breban nu au fost judecaţi şi condamnaţi niciodată. Culpa lui Breban este una ce ţine de
onestitate, ci nu de domeniul juridic.
Gabriel Andreescu este adeptul „rezonabilităţii în
judecarea colaboraţionismului”, deoarece „în sensul servirii regimului,
colaboraţionismul ar acoperi un număr considerabil de comportamente, începând
cu aderarea la PCR (...) În România s-a colaborat mult şi au colaborat mulţi”.
Din punctul său de vedere colaborarea cu PCR (aş nuanţa: apartenenţa la
eşaloanele superioare ale structurii de Partid) este la fel de nefastă ca şi
colaborarea cu Securitatea. Este măcar logic, de vreme ce Securitatea a fost
poliţia politică a regimului ideologic bazat pe dictatura partidului unic. O
altă concluzie de reţinut este aceea că după 1990, nu doar instituţiile
statului, ci şi societatea civilă au lăsat în umbră „aparatul de represiune
comunist”, orientând atenţia publică spre foste victime ale acestui regim. Ceea
ce îi inspiră autorului o reflecţie amară: „Va rămâne subiect de meditaţie
istorică cum a fost posibil ca o parte din intelectualitate să-şi hărţuiască
simbolic cu atâta cruzime colegii, în loc să-şi îndrepte degetul acuzator către
oameni care le striviseră pe vremuri aspiraţiile”.
[1] Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu,
Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, lt.-col. Marian Ureche, mr. Vasile Maieran,
col. Ilie Merce, informatorii „Dorin” şi „Dan”, Mihai Botez şi Corneliu Vadim Tudor. A se vedea, pe larg, Radu
Ioanid, O punere în context, în Dorin
Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de
Securitate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Postfaţă de Nicolae
Manolescu, Polirom, 2010, pp. 13-29.
[2] Ibidem, p. 28.
[3] Studiul introductiv semnat de Radu Ioanid în Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a
III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989),
Polirom, 2008.
[6] a se vedea textele integrale în Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989, vol. I, Curtea
Veche, 2010.
[7] Fişa medicală pentru deţinuţi, completată la 4 aprilie 1977 (3 zile după arestare),
consemnează la starea sănătăţii deţinutului Paul Goma de la camera 5: tensiunea
arterială 14/ 9, puls 68/ minut,
aparatul respirator „normal clinic”, „sănătos clinic”. La 27 aprilie 1977, medicul oficial al
penitenciarului Rahova consemnează: tensiunea arterială 23/ 12, cu diagnosticul „criză de angor pectoris, cu iradieri pe m.
sup. stg. [membrul superior stâng], cu uşoară impotenţă funcţională”. Două zile
mai târziu, diagnosticul devine „cardiopatie ischemică dureroasă”, iar la 3 mai 1977, în urma unui tratament intensiv cu papaverină,
nitroglicerină, distonocalm, napotan, agozalcops, extraveral, dr. Radu
consemnează „crize repetate de angor mai slabe ca precedenta” şi recomandă
continuarea tratamentului. Sg.-mj. Vasile Vâlcu, aflat în serviciu de
supraveghere a camerelor 1-6, în ziua de 2 mai 1977, a raportat comandantului
penitenciarului, pe baza celor relatate de colegul de cameră al lui Paul Goma,
deţinutul Ioan Stan: „într-adevăr, colegul lui de cameră suferă de inimă şi că
n-ar fi exclusă situaţia să se întoarcă cu faţa către perete într-o asemenea
criză şi să-l găsim rece”. (Arhiva CNSAS, Dosar Penal nr. 313, vol. 11, ff. 6-v, 7)
[8] A se vedea, pe larg, Liviu Tofan, A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj,
Polirom, 2012.
[9] v. Liviu Tofan, Şacalul
Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, Polirom,
2013.
[11] carte de mărturii despre anul 1977, scrisă în prima parte
a anului 1978 la Paris, tradusă în franceză de Alain Paruit şi apărută la
editura Seuil, în 1979, cu titlul: Le
tremblement des hommes. Pentru detalii, a se vedea ultima ediţie: Culoarea
curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Cod „BĂRBOSUL”, Eagle Publishing
House, 2011.
[12] „...Dacă, totuşi, voi fi privat de libertate, arestat şi condamnat
oricare ar fi organismele executante, oricare ar fi persoanele cu care voi
avea de a face – vreau să se ştie următoarele: a) mă voi opune prin toate
mijloacele arestării mele – pe care o consider de pe acum ilegală; b) voi
refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organismul, persoana care o va
conduce; c) în cazul în care voi fi arestat – oricare ar fi forma detenţiei –
voi declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea, în scris) greva foamei şi
a tăcerii; d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea
instrucţiei şi competenţa completului de judecată. (...) să se ştie că
«mărturisirile» sunt falsuri şi le socotesc de pe acum nule şi neavenite;
În cazul în care organele de
represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor,
«probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii
«autografe»), să se ştie că sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi
neavenite.
Dacă voi muri în detenţie (adică
după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un accident –
mortal (...) să se ştie că autorii sunt membri ai aparatului de represiune;
Dacă voi fi acuzat de fapte de
drept-comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare
etc…), să se ştie că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule şi
neavenite;
În cazul în care se va afirma că
mi-am schimbat opţiunile literare, politice, etice ... să se ştie că sunt
minciuni.
Această declaraţie-testament
să fie dată publicităţii de către martorul meu – a cărui semnătură se află
alături de a mea – la patruzeci şi opt de ore de
la arestarea mea...” Cf. Paul Goma, Scrìsuri. I, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, 2010.
[13] Expresia „omul
Securităţii” cu referire la Breban nu am găsit-o în Culoarea curcubeului – cum pare să-şi însuşească Gabriel Andreescu,
citând un material al Securităţii; nu am putut consulta prima ediţie, cea
franceză, Seuil, 1979, cu titlul: Le tremblement des hommes, dar nu cred să existe asemenea diferenţe faţă de
originalul în limba română. De altfel, Goma face dese trimiteri la Breban în
această carte de mărturii, şi nu „roman” – cum o numeşte autorul, al cărei
titlu este Culoarea curcubeului şi nu
Cutremurul oamenilor (care este
traducerea titlului ediţiei franceze).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu