Oraşul şi scriitoarea: Declaraţia
de iubire a Dagmarei
Orice tablou are nevoie de un cadru.
Orice viaţă de om îşi va avea rama ei.
Primul meu cadru geografic a fost Sibiul,
oraşul de pe Cibin, străjuit la sud de Carpaţi.
(Dagmar Dusil, Miniaturi
sibiene, traducere din limba germană de Karin Dragotă-Sander şi Ioana Ieronim, acuarele
de Sigrid Weinrich, Cuvânt înainte de Andrei Codrescu, Postfaţă de Ioana
Ieronim, Ed. Honterus, Sibiu, 2013, 110 p.)
Turnurile, acoperişurile,
porţile, clădirile, podurile din Sibiu, toate trăiesc poveşti pentru Dagmar,
iar Dagmar cuvântează povestea lor.
Dacă în Privind înapoi prin fereastra bucătăriei (Curtea
Veche, 2012) Dagmar Dusil ne conduce cu o măiestrie a rememorării, în aşa fel
încât nu putem lăsa cartea din mână (care, repet-repet, nu se citeşte ca o
carte de bucate, pentru că nu este o carte pentru gospodine, ci una pentru
oameni culţi, fie ei, femei şi bărbaţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi în
bucătărie), în Miniaturi sibiene,
autoarea reuşeşte să ne dăruiască mici bijuterii de suflet. Dacă ai bătut
Sibiul cu piciorul vreodată este imposibil să nu îţi doreşti să revii. Dacă nu
ai ajuns până acum la Sibiu, după ce te plimbi virtual condus de Dagmar prin
locurile preferate ale inimii ei de sibiancă, atunci este imposibil să nu îţi
doreşti să vezi pe viu cu „ochii oraşului”, „care au văzut totul şi văd totul”,
turnurile Harteneck, Piaţa Mare, Pasajul Generalului, Podul Minciunilor, Scara
Ocnei, Pasajul Scărilor, Parcul Astra, Turnul Sfatului, Piaţa Cibin, Piaţa Mică,
Scara Aurarilor şi atâtea alte giuvaericale pe care Sigrid Weinrich le-a „imortalizat”
pentru a însoţi micile colinde
afective ale Dagmarei.
Din fericire,
Sibiului i-a rămas, să sperăm că îi va rămâne şi de acum înainte, cât mai mult
din sufletul lui istoric şi cultural, asemeni unui poem clasic trezindu-se la
prospeţime în fiecare anotimp, indiferent de secol. Paginile Dagmarei sunt
scrise cu o sensibilitate poetică aparte, uneori sufocată de sentimentul
vremelniciei (ce ne însoţeşte ca o apăsare difuză pe parcursul lecturii). (Cum
ar spune Paul Goma cu ale sale cuvinte alfabecedarizate, acest copil orfan al
Sibiului, scriind dintr-o (re)stare de beatitudine adolescentină despre Biblioteca
Astra), oricât de raìnică ar fi memoria, de îmbibată de oftandreţe, o restrăbaţi revenind frecvent din refugiu fără să o poţi stăpâni. Tot ce
rămâne este un paradox: lacrimile interioare pentru oameni şi lucruri din
trecut, pe care nu îi (le) poţi păstra în integralitatea lor totuşi efemeră, şi
bucuria unei memorii afective, aproape olfactive, aş putea spune. Căci
monochromiile realizate de Sigrid Weinrich au exact acest efect – de fixare.
„Când ieşeam pe
poartă, privirea-mi întâlnea turnul Bisericii Evanghelice. Orologiul aduna
timpul oamenilor de aici – şi pe al meu. O casă de amanet, la care se dădea
timpul, în iluzia că acest timp va fi răscumpărat cândva, la bătrâneţe.”
Orologiul i-a adunat cu grijă timpul Dagmarei, i-a transformat orele în poeme
şi viaţa în tot atâtea vieţi pe care strânse laolaltă în orele aducerii aminte
să ni le poată împărtăşi sub acest (în)semn al trecerii. Pe unde ai trecut cândva, nu mai poţi reveni decât
schimbat. Ceva se pierde (uită) mereu, pentru a se aşeza (salva) altfel, în
conştiinţa noastră.
„Cât rămâi?
Întreabă Pauli. Mai vino, te rog. Am să mai vin, spune glasul meu şi ştiu că nu
voi mai trece pe aici niciodată”. Cu fiecare revenire acasă, la Sibiu, Dagmar
încearcă să mai fixeze o amintire pe o umbră din trecut, dar poate şi o parte
din vise, pentru a-şi retrăi fugar memoria. De câte ori deschide ochii, după ce
i-a ascultat oraşului trecutul cu timpanele memoriei încordate, fetiţa de
altădată îi mai restituie câte ceva din sufletul lui: „Din sunete, mă refugiez
în cuvinte”. Chiar dacă, trăirile intense ale copilăriei îi „infectau gândirea
şi acţiunile, nu lăsau rănile să se vindece”, răni provocate de cuvinte rămase
nerostite, motiv pentru care: „întotdeauna mi-a fost teamă de tăcerea
cuvintelor”.
Promenada pe
strada Nicolae Bălcescu „e întotdeauna o confruntare cu trecutul”, ceea ce îi
procură o tristă revelaţie în cheie românească:
„Limba germană
s-a retras în ferestruicile caselor. Din când în când se mai aude câte un
cuvânt german, dar de cele mai multe ori nu este germana sibiană. Umblu pe
stradă şi mă uit la feţele oamenilor, la fiecare faţă. Se conturează trăsături
cunoscute. Ochi gri-albaştri pe o faţă ridată. O figură zveltă odinioară, cu
pasul greoi acum. Apoi totuşi o figură pe care o cunosc. Pe care odată am
cunoscut-o, o faţă cunoscută. Ne
îmbrăţişăm. Tu eşti? După atâta amar de vreme. Şi nicio schimbare. Îmi trece
prin minte vorba românească: Minte-mă,
dar minte-mă frumos. Poate şi acesta e un fel de adevăr al revederii.”
Să citim miniaturile Dagmarei despre Sibiu,
pentru că acolo sunt ei – oraşul şi scriitoarea, în deplinătatea tuturor
vulnerabilităţilor şi forţei lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu