fragment din volumul în curs de apariţie "În mâinile tale"

Craiova, primăvara anului 1989

18 aprilie

Mai obosită decât ieri. Chiar fără să fac nimic. Aş vrea să fiu uitată într-un colţ. Pur şi simplu uitată pentru o vreme, nu lăsată.

(Trebuia să fac analiza periodică de prolactină cu cel puţin 2 luni în urmă...)

Ca să mă pot întoarce în mine, să înţeleg povestea din visul teribil de ieri-dimineaţă. Uneori am impresia că visez scene foarte reuşite, pentru ale căror detalii şi efecte m-ar invidia cei mai buni regizori. Se făcea... de fapt, m-am pomenit dintr-o dată în centrul Craiovei, unde pe vremuri era piaţa de flori – azi habar n-am ce au ridicat acolo! –, în capătul străzii Lipscani, numai că acum erau resturi îmbietoare de arhitectură interbelică, păreau chiar mai vechi. Mă simţeam cuprinsă de o febră de bucurie că sunt acolo, că mă pot plimba singură. Străzile erau pustii; la un moment dat a apărut un grup de elevi adolescenţi /băieţi/ în uniforme – identici cu cei din fotografiile de epocă de dinainte de război; alergau în manej strâns, în frunte cu căpitanul, care părea să le fie profesor. Am mers în jos, spre Kogălniceanu, însă, deşi ştiam că locurile acelea au fost altfel, şi înainte de ’89, şi după, tot coboram, hipnotizată de tabloul din faţa mea, care a luat dintr-o dată o perspectivă fascinantă. Mergeam fără să-mi ghidez paşii, cu senzaţia aşteptării a ceva nemaivăzut şi, totodată, a neaşteptatului, acea senzaţie pe care aş trăi-o dacă m-aş duce, de exemplu, în Peru. Nu avusesem niciun indiciu pentru spectacolul de dinainte-mi. M-a izbit vederea drept în faţa ochilor a unui zid medieval foarte înalt, de cetate, cu tencuiala pe alocuri scorojită, pe alocuri umedă şi înverzită. Nu-mi venea să cred că am stat ani de zile în Craiova şi nu-l văzusem! Craiova a fost – este – centrul urbanităţii, reperul civilizator al tuturor satelor din jur, până foarte departe. Când eram mică mă stăpânea o emoţie ciudată de câte ori puteam ajunge în oraş. Frageda mea memorie era îmbălsămată cu poveşti spuse de mama, despre boierii de altădată, cucoane educate şi dichisite, domnii cei învăţaţi, pricepuţii negustori evrei, Piaţa Mare – dărâmată de comunişti ca să ridice teatrul, numit atât de nefericit azi „Marin Sorescu”, mama era transpusă când povestea despre piaţa asta, ca şi tata de altfel (acolo văzuseră în adolescenţa lor fragedă o balenă, din care negustorii de peşte vindeau hălci) etc. Or, ce vedeam eu – până şi în vis îmi spuneam dacă n-aş vedea cu ochii mei n-aş crede – era de neînchipuit pentru oraşul de pe Jiu. Mă apropiam din ce în ce mai mult, atrasă ca de magnet şi... mi s-a tăiat răsuflarea. Deşi coborâsem mereu, acum eram în plin urcuş. Sau poate doar privirea percepea înălţimea datorată peisajului din planul secund, care se proiecta dominând totul în spatele zidului. O piramidă în toată splendoarea ei, poate chiar piramida lui Keops! Era atât de mare că îi vedeam desluşit treptele. Dar numai pentru că eram foarte aproape. Am explodat: Dumnezeule, unde au stat ascunse toate astea, eu de ce nu le ştiu? Habar nu aveam că este un oraş magnific, poate cel mai frumos din România. Mă apropiam ameţită, atmosfera era tot mai lăptoasă, lăsând impresia vulcanului Fuji de aproape, de cât de aproape îl poate surprinde complet cel mai performant obiectiv. Nu mi-am dat seama când/ cum am ajuns pe după un parapet, privind numai în faţă, m-a izbit dincolo de cetate oceanul. În mijlocul apei piramida. Era atât de limpede, încât primul „etaj” se vedea foarte clar prin pânza lichidă. Cum privirea nu mi se dezlipise de pe înfăţişarea neverosimilă din faţa mea, am început treptat să mă întorc spre zid, coborând din vârful piramidei, uşor, spre apă, apoi... ochii executară un adevărat travelling. În vis nu a fost suspans, doar tranformarea lui în poveste aduce plusul de mister, emoţie şi şoc. Eram deasupra unui gol imens, pe o plasă transparentă, dar foarte îngustă, care încorseta zidul cetăţii. M-am speriat, neştiind cum de am ajuns acolo şi cum o să mă întorc în oraş, „pe uscat”. Dar apa albastră mă ţintuia. Jos, la baza cetăţii era incredibil de albastră, precum scrobeala mamii când o dizolva ca să-nălbească rufele. Un tablou viu, autonom: dinspre piramidă înspre cetate apa avea o culoare în degrade: bleu spumos, apoi din ce în ce mai transparent, devenit la cealaltă tivitură de un albastru-curcubeu. Fantastic! Nu am fost atât speriată că mă voi prăbuşi în hău, cât surprinsă că până atunci nu ştiusem. M-am ţinut cât mai aproape de zid şi atingându-l cu spatele m-am tras înspre capătul prin care avusesem acces. Să nu cad. Apoi nu a mai fost nimic.

nici ploi calde repezi de vară aduceri aminte şi curcubee n-ar mai hohoti neruşinate pe cerul flămând

(ai observat câtă poluare iarna a devenit o primăvară precoce şi râzgâiată vino de vezi vacile cum pasc în ianuarie vino să ne ţinem de mâini sub bolţi de rogvaiv! le aud cum rup colţul ierbii cu fălci hămesite doar şi eu le-am păzit cândva pentru tine)

trenul mă duce acum pe un alt drum mă întoarce la tine...

născută dincoace de gratii am rămas nedorită. mama era o femeie care iubea viaţa vrând s-o omoare cu zile aşa că mă văd uneori trecută dincolo ca să nu-mi spurc plămada în care ne-am respirat. în Amnios acolo să ne ridicăm o dulce căsuţă

(de n-o veni peste noi vreun anotimp hain)

acolo te aştept să privim lumea printr-o băşică de porc peste culmi de basm săraci să ne iubim într-o cochilie de Ceylon

(pe-nserare când ape lenevite în culcuş sângeriu de lună se trag şi fetele mari cată cu ochii la stele)

dintre ierburi otrăvitoare să te smulgi pentru floarea cu nume vii (când apropii ciobul de faţă picurii de ametist pe chipul tău de inorog îmi odihnesc...)

(măcar un capăt de drum. să nu-l pierd)

sunt rea şi sunt bună fructă de miere sălbatecă şi crudă sunt fată şi sunt muiere ruptă pe dinăuntru sunt catifelată speriată lilice domniţă când pe pământ când printre stele

uimească-se Dumnezeu cum rodesc pui vii cărora le dau chipul tău...

(câte unul pentru fiecare anotimp în care am jelit şi m-am pierdut fără rost prin vieţile altora)

şi ei cad din mine se desprind mici şi uscaţi ai nimănui

(când vei înţelege iubirea femeii vei avea ochii deschişi îl vei vedea pe Dumnezeu orb orb orb scârţâind de uscăciune. altfel n-am aluneca noi pe inutile semiramide. tu însuţi vei vedea şi nu va fi prea târziu. vei simţi cum se agaţă copiii tăi în mine cum mă caută ciorchini fără ochi cum dorul se lasă din inimă-n mitră. vei înţelege până şi tu chinurile facerii o vei simţi pe femeia renunţărilor)

mi-am amintit brusc dintr-o iarnă trecută şi vie

(era o iarnă adevărată cu zăpadă ger viscol şi zloată era atât de alb şi de rece anotimpurile îşi urmau încă era frig şi alb cu griuri frivole şi aşteptam să înverzească primăveri fără voie)

cum un negru speriat mă privea cu ochi roşii tiviţi de neîmplinirea tribului său poate că l-a speriat vedenia mea de aiasmă poate că îmbătător iz de pelin pe buze purtam şi extraterestră adiere... poate că se temea să nu-i rămână oasele prin România strivit de uşile troleibuzului 79...

(atât de aproape că nu putem trece depărtările dintre noi)

Dumnezeu este orb ca în prima zi. Şi atât de viu.