Havel-Goma

Havel-Goma

A murit Havel, Dumnezeu să-l odihnească! Compatrioţii lui au de ce să-l plângă şi, chiar mai mult, au de ce să fie mândri. Mulţi dintre ei au susţinut Charta 77, au pus umărul la naşterea societăţii civile în Cehoslovacia regimului comunist, supravegheată din scurt, chiar la faţa locului, de trupele sovietice.

Nu mă surprinde reacţia previzibilă a condeierilor bine cotaţi din România la aflarea veştii despre dispariţia luptătorului pentru drepturile omului şi fostului preşedinte ceh, Vaclav Havel. Las intenţionat deoparte articolul semnat de Andrei Pleşu, pentru că m-am plictisit să mă repet. Însă, mi-a reţinut atenţia ce a scris Stelian Tănase pe blogul său. (http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/havel/)

Decupat de contextul românesc şi european şi aruncat în spaţiul şi în lumile virtuale pare în regulă, pentru cine nu ştie puţină istorie. Este şi motivul pentru care scriu acum.    

În fine, încerc o punere în context.

„Pentru generaţia mea, mai ales pentru zona intelectuală din care provin, Havel a fost o figură tutelară. Era un «şaizecioptist». A făcut parte din lumea care a răsturnat valorile epocii postbelice – anii 60, mişcarea drepturilor civile din SUA, constestaţia tineretului în Polonia, Franţa etc., primăvara de la Praga distrusă de tancurile cu stea roşie. A fost o epocă măreaţă. În anii 70, când acest spirit al libertăţii a marcat un recul, Havel a fost printre puţinii care şi-au susţinut în continuare ideile despre nevoia de libertate, a militat împotriva servituţilor de tot felul. Nu a fost pe gratis. A fost arestat, judecat, condamnat. A fost pedepsit cu mai mulţi ani de puşcărie pe care i-a făcut. S-a purtat cu mare demnitate. Nu şi-a renegat ideile, atitudinea lui nu s-a schimbat. Anii de celulă l-au întărit în convingerile lui. Nu s-a lăsat intimidat. După eliberare nu a devenit un promotor al urii. A rămas senin în valorile lui.”

Aşadar, tinerii intelectuali români ai anilor 1960-1970 (când eu mă năşteam) au avut numai modele externe, în lipsa unor modele interne; dacă ar fi existat, Stelian Tănase ar fi făcut o trimitere la ele; la vremea respectivă, poate chiar ar fi făcut marele pas al solidarizării, al implicării, al ieşirii din cerc, din linie, din tăcere etc.

„Auzeam adesea în anii 80 la Europa liberă ştiri despre el, despre protestele lui scrise, despre atitudinile lui curajoase. Şi nu era simplu să vorbeşti şi să scrii despre libertate într-o lume, cea comunistă, lipsită de orice libertate. A vorbi atunci despre libertate era un delict grav. Şefii comunişti de la Vladivostok, la Praga înţelegeau vorbele lui ca o ameninţare periculoasă. Să fii singur împotriva diviziilor de tancuri, a miilor de agenţi, a unei uriaşe maşinării de progandă - nu era la îndemâna oricui. Havel a fost omul acestei situaţii.”

Până în anii 1980 şi mult înainte nu s-o fi auzit la Europa Liberă nicio voce de român liber din România ocupată de români? Adevărat, „nu era simplu să vorbeşti şi să scrii despre libertate într-o lume, cea comunistă, lipsită de orice libertate” – neimplicarea intelectualităţii române este cea mai grăitoare dovadă; şi dacă, totuşi, acei destui români care se exprimau prin Europa Liberă ca să fie auziţi de fraţii lor din România închisă nu au fost auziţi, unii dintre ei au putut fi cunoscuţi după 1989, în special prin cărţile lor. Citiţi Paul Goma, Scrisuri I, 1971-1989, Curtea Veche, 2010 şi o să vedeţi cât de mult a scris cu adevărat „despre libertate într-o lume, cea comunistă, lipsită de orice libertate” acest român! În timp ce intelectualii noştri se menajau în donjoanele lor efemere. Nu, nu a avut maşină de scris în puşcărie, iar cea de acasă era strict supravegheată, dar şi-a riscat libertatea, sănătatea şi familia, chiar viaţa, trimiţând manuscrise libere în lumea liberă, pentru ca omenirea civilizată să afle cum este traiul în patria independentă de Moscova a lui Ceauşescu, dar şi pentru ca ele să se întoarcă înapoi în România, necenzurate, pe calea undelor, la românii înspăimântaţi de frig-foame-frică-de-Securitate. Nu e niciun paradox că în Cehoslovacia ocupată de trupe sovietice posibilitatea de a scrie şi transmite în rândul populaţiei era mai mare decât în România „independentă”. Ce-are a face una cu alta? Are. „Independenţa” a fost o piesă jucată pentru uzul diplomaţiei externe, în timp ce şurubul intern se strângea tot mai mult. Despre ce modele vorbim aici? Cum s-a manifestat un atare model în traseul intelectual şi moral al celor care azi vorbesc cu dezinvoltură şi detaşare despre comunism şi rezistenţă, în timp ce în România stăpânea(u) „cenzura-autocenzura-paraliteratura”?

Havel nu a fost deloc „singur împotriva diviziilor de tancuri, a miilor de agenţi, a unei uriaşe maşinării de progandă”, de aceea a fost posibilă „Revoluţia de catifea”, de aceea astăzi Cehia este pe alt nivel mental, economic şi moral decât România, iar cehii au bunul simţ şi conştiinţa civică şi istorică de a-l sărbători cum se cuvine (pe 5 octombrie, când Havel a împlinit 75 de ani, am fost invitată de Ambasada Cehiei la evenimentele organizate pentru sărbătorirea lui Havel. Şi au fost multe pentru o singură zi!) şi de a-i deplânge dispariţia cum se cuvine.

În aceste zile de tristeţe, un punct de vedere la care subscriu este exprimat de Laszlo Alexandru: „N-am reţinut vreun pasaj, în gândirea sa, unde Václav Havel să fi elogiat «rezistenţa prin cultură» ca metodă de combatere a comunismului. Poate şi din acest motiv, alternanţa politică din ţara lui a fost paşnică şi completă, pe când în ţara noastră – unde o pletoră de filosofi ai cotidianului ne-au împuiat minţile cu farmecul inefabil al turnului de fildeş – revoluţia a fost violentă şi însângerată, pentru a propulsa în fotolii garnitura a doua de comunişti.” (http://revistatribuna.ro/blog/?p=1041)

Nu ne regăsim mereu pe aceeaşi „baricadă”, dar este normal, într-o oarecare măsură. Poate pentru că suntem născuţi amândoi în acelaşi deceniu. Aş putea enumera încă o duzină (cel puţin) de oameni de condei născuţi în deceniul 1960-1970 care sunt pe aceeaşi lungime de undă măcar pe acestă idee exprimată de Laszlo Alexandru. Nu mă îndoiesc, şi pe noi ne vor judeca tinerii care vin din urmă. Şi care sunt atât de descumpăniţi, de uimiţi şi de nesiguri în legătură cu tot ce se întâmplă de 22 de ani încoace. Cum să îşi asume o identitate pe care nu o pot înţelege?

Unde mă despart de mulţi dintre membrii generaţiei mele (generaţie strict biologică)? În ceea ce Laszlo Alexandru exprimă în fraza imediat următoare: „El [Havel] nu s-a pupat pe gură cu dr. Gustav Husák, aşa cum Adam Michnik s-a grăbit să-l umple de salivă purificatoare pe fostul său călău, generalul Jaruzelski. El nu i-a spălat de păcate în public pe foştii colaboratori ai serviciilor secrete comuniste, aşa cum Gabriel Andreescu a dat buzna să-i inocenteze pe Adrian Marino şi Nicolae Breban. El n-a devenit antisemit ca Paul Goma.” Nu doar pentru că se obstinează să-l califice pe Goma drept ce nu este, dar şi pentru că reperele nu sunt funcţionale aici: Michnik şi Andreescu nu pot fi comparaţi cu Goma. Tot astfel cum cei trei numiţi de Laszlo Al. în fraza finală a textului său nu pot fi puşi pur şi simplu pe acelaşi nivel, fără nuanţări obligatorii: „Memoria triumviratului glorios – alcătuit din Papa Ioan Paul al II-lea, Alexandr Soljeniţîn şi Václav Havel – îmi luminează potecile încurcate în momentele de deznădejde.” Însă polonezii, cehii şi ruşii, ca popoare, au o conştiinţă mai puţin vinovată, chiar smerită, spre deosebire de români care nu au fost în stare 22 de ani să-şi asume singura figură reprezentativă a luptei pentru respectarea drepturilor omului în România. Adică acea personalitate – singura, trebuie să repet – care poate fi comparată cu un Havel sau un Soljeniţîn. Este o bilă neagră pentru poporul român – faţă de celelalte popoare, şi nu pentru Paul Goma. Asta e diferenţa.

Cu cât vorbim mai admirativ despre alţii, detaşându-se de istoria noastră recentă, ca de o poveste care li s-a întâmplat altora, fără să ne atingă, cu atât ne depărtăm de înţelegerea situaţiei în care ne aflăm. Ştiu că deranjează această remarcă: intelectualii români (nu am ce face, folosesc o expresie generalizatoare) fug de asumarea trecutului individual şi naţional, însă nu ne putem aduce cu picioarele pe pământ în prezent, scrutându-ne prin istoriile altora.