miercuri, 25 ianuarie 2012

PAUL GOMA, 1995, poate fi găsit în:




"PROGRAM

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al celor ce m-au vrut – şi m-au votat;
2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occidental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va constitui motiv de discriminare; libertatea – de opinie, de expresie, de cult, de organizare – va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd „etnie favorizată”, nici „religie preeminentă” – dacă nu va exista „partid unic”...;
3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, ne-supusă presiunilor, influenţelor, „sugestiilor” – de oriunde ar veni: de la Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, grupuri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor – de asemeni, în domeniile unde funcţionează un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de Parlament şi de presă;
4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va stabili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; România va adera la şi va respecta convenţiile regionale şi internaţionale ce urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile culturale, turistice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc.
Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte contractantă în pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din l938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale „depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea integrală a valorilor naţionale luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi mai ales umane pricinuite României „aliate”, prin distrugeri sistematice, prin jaf organizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după achitarea datoriilor de război (Sovromurile).
Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui subîmpărţire) scuze publice pentru nemărginitele, neînchipuitele suferinţe pricinuite sutelor de mii de cetăţeni români – umiliţi, jefuiţi, maltrataţi, violaţi, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august l944); luaţi prizonieri-de-război după 23 august ‘44 şi deportaţi – Basarabenii şi Bucovinenii din Armata Română fiind lichidaţi prin foame şi prin sete în lagăre speciale, de „trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicului: Românul); sute de mii (cu femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri şi lichidaţi prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi (în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni români de etnie germană – civili şi minori – deportaţi în Rusia şi trataţi ca prizonieri de război.
Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele privitoare la tragedia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoare la „Republica Autonomă Moldovenească” (din l924), la subversiunea antiromânească – din Rusia, dar şi din România – avînd scop: reocuparea Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavediştilor, ale kaghebiştilor, ale activiştilor de partid culpabili de persecuţii, de umilinţe, de acte de barbarie, de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupaţi de Ruşi.
A existat un Auschwitz – dar şi un Nürnberg (şi bine că a existat); a fost un Arhipelag Gulag – în toate ţările „liberate” de Ruşi –, drept este să fie şi un Nürnberg II;
5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe principiul proprietăţii şi al iniţiativei individuale. Statul va deţine şi va controla ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind rentabile, Statul va fi onorat să le subvenţioneze), fie ţinînd de domeniul Apărării.
Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, localurilor comerciale şi locuinţelor – după cincizeci de ani de distrugeri şi de modificări – se va face prin hotărîre judecătorească; restituirea imediată şi fără condiţii a pământului este o datorie:
Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii români de la comunişti, tocmai, din pricina pământului, supravieţuitorii şi urmaşii lor au deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie într-o rână, tolăniţi pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat lacrimi şi sânge) un an, doi... – dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit – însă nu mai mult decât pe timpul colhozului, dar ţărănimea, câtă a mai rămas după masacrarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezecelea ceas o neînsemnată compensaţie; o uşùre compasiune.
În România vor fi bineveniţi, vor fi invitaţi ne-români: industriaşi, investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în stricta respectare a legilor interne, internaţionale.
În România vor fi încurajaţi, consiliaţi, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor iniţia mici şi mijlocii întreprinderi – idealul omului, într-o societate umană civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea;
6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. Cauza primă: înşişi educatorii: din l948 s-au (ori au fost) compromis, demisionînd de la menirea lor – aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, frumosul de la „maeştri” cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, primii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?).
Şcoala – de toate gradele – va constitui prioritate naţională: pentru a accede la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin a învăţa să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bună-ziua; să înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după aceea să treacă la învăţarea istoriei – nu cea idealizată, alcătuită din doar bătălii câştigate şi mănăstiri înălţate; nici „istoria luptei de clasă”. Istoria adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor – dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat scrisă – este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost – cu pagini de glorie, de demnitate, de afirmare a libertăţii – ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar crimele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire.
Alături de Educaţie, în mănunchiul de priorităţi naţionale, se vor mai afla: Sănătatea şi Ocrotirile Sociale, vizînd:
– restaurarea familiei, nucleu al naţiunii;
– restabilirea interesului – şi a respectului – pentru copil şi pentru protejarea lui;
– reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru protejarea ei, în toate ipostazele;
– reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapaţilor, persoanelor în vârstă şi protejarea lor.
Voi sugera elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; voi veghea la promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul – şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, abandonarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia.
Voi veghea neadormit şi voi urmări pas cu pas re-umani-zarea Bisericii Ortodoxe Române, care va trebui să se ocupe de ceea ce a refuzat în aceşti patruzeci de ani: de orfelinate, de azile, de spitale, de cămine ale săracilor şi ale femeilor bătute, abandonate ori liberate din închisoare – în sfârşit, păstorii să fie alături de turmă (şi de Dumnezeu), nu „în rugăciune”... la cizma lupului cu epoleţi albaştri;
7. Voi fi preşedinte al României, ţară ce a cunoscut în ultima jumătate de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii – ceea ce alcătuia unicitatea (şi dulceaţa) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi degradării – în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” solului, apelor, vegetaţiei (deci: a aerului), voi veghea ca Întâia Mare Lucrare din planul decenal de Amenajare a Teritoriului (la a cărui realizare se vor succeda ceilalţi şefi ai Statului Român) să fie: distrugerea digurilor de incintă ordonate de comunişti şi săvârşite cu lacrimile, sudoarea, sângele deţinuţilor anticomunişti în Delta şi în Bălţile Dunării, pentru a le reda rolul şi rostul lor normale; pornirea unui studiu amănunţit al întregii ţări pentru ca, în deplină cunoştinţă de cauză, să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenajarea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), precum şi a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanţi chimici şi prin lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea (refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională.
Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor costa mulţi bani. Însă pe termen scurt – un deceniu – vor da de lucru multora dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung...Vom lăsa urmaşilor, nu piramide-în-noroi (ca „realizările” de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în pribegie („oriunde, numai acasă nu...”). Le vom lăsa, nu doar un semn material al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană;
8. Voi fi preşedinte al României, ţară al cărei guvern va fi alcătuit din oameni oneşti – chiar dacă nu atât de „competenţi” precum comuniştii ce şi-au dovedit, vreme de jumătate de secol, înalta competenţă în a distruge o ţară: economia, cultura, identitatea. Cel (încă) incompetent, dar cinstit, o va câştiga; cel fasonat de activismul comunist: necinstit va rămâne până la moarte, pe deasupra, de nevindecat incompetent, ca un „cadru” ce se află.
Voi veghea ca, începînd cu guvernul, să existe o dreaptă participare a femeii: la Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la Cultură... Femeia va intra în Consiliul Constituţional, precum şi în organismele de supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, Medicină, Presă etc.;
9. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va asuma trecutul; ce va recunoaşte public încălcările de teritorii străine; va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august ’44, a consimţit ca cetăţeni români de etnie germană să fie consideraţi (de către „aliaţi”) prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte şi va regreta public deportarea „titoiştilor” din Banat în Bărăgan; în fine, România, stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii români refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ţinutul Herţei: la l2 septembrie 1944 delegaţia română la Moscova (alcătuită, preponderent, din democraţi, nu doar din comunişti) a acceptat fără crâcnire ca aceştia să fie consideraţi „cetăţeni sovietici” şi şi-a pus la dispoziţia ocupanţilor întregul aparat administrativ şi poliţienesc: Românii (nu Ruşii) i-au hăituit, i-au vânat, i-au vândut – pe, totuşi, români; Românii i-au internat în „Centre de repatriere” organizate în fiecare capitală de judeţ; ei au asigurat serviciul de pază, de cercetare – în fine, de escortare a refugiaţilor români şi cetăţeni români până la proaspăta-blestemata graniţă cu URSS (pe Prut), în vederea „repatrierii în Siberia”.
Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea istoriei”; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.
Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat în interesul (şi numai al) Rusiei; a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, şantajat şi obligat la delaţiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare şi de ucidere a unor semeni – în această ultimă categorie intră nu doar miliţienii, gardienii de închisoare, securiştii – ci şi grănicerii (şi nu doar ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce li s-ar fi întâmplat dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi ei?).
„Reconciliere naţională”? Cine cu cine să se reconcilieze?: victima cu călăul? „Iertare creştinească”? Cine pe cine să ierte: nu cumva tot ei pe noi? „Compromis în interesul ţării”? – interesul ţării nu se află în mâna care a lovit patru decenii la rând şi va lovi atât timp cât victima va colabora cu torţionarul; „interesul“ (compromisului) este numai şi numai al bandei de tâlhari ce a pus stăpânire pe România cu ajutorul neprecupeţit (şi dezinteresat!) al Armatei Roşii. „Fără violenţă!”: slogan tipic securist (ei se temeau de dreapta răzbunare a celor mereu violentaţi) – de ce nu de-a dreptul caragialescul: „Pupat Piaţa Endependenţi”?
Totdeauna, oriunde, vinovaţii au cerut „concordie”, „armonie”, „frăţietate” – s-o fi cerut înainte de decembrie ’89! Vinovaţii de la noi sunt siguri: victimele noastre, românii nu vor avea curajul de a-i arăta pe călăi; vinovaţii de la noi sunt convinşi (îşi cunosc bine victimele): cei ce au suferit le vor da, de frică!, iertare (creştinească...). Dacă până şi unii „directori de conştiinţă” declară fără să clipească: „Toţi am colaborat – mai mult sau mai puţin”; şi: „Am făcut pactul diabolic (sic!) – ca să obţin paşaport cu mai multe intrări-ieşiri”, în fine: „Dacă toţi am fost vinovaţi, rezultă că toţi sântem... nevinovaţi...” – ceea ce ar însemna că în categoria „inocenţilor” intră nu doar „bieţii martori” (colonei şi generali de Securitate), dar şi Groza şi Dej şi Pauker şi Pătrăşcanu şi Ceauşescu şi Teohari Georgescu şi Drăghici şi Nikolski şi Enoiu şi Pleşiţă şi Stănculescu şi Voican şi Măgureanu şi Roman şi Chiuzbaian şi Drăgan şi Iliescu şi...
Cei ce acceptă „reconcilierea” comit, nu doar o eroare, ci un păcat: Isus, în ciuda recomandărilor de a oferi şi celălalt obraz, nu i-a „iertat” pe neguţătorii ce prefăcuseră Templul într-o Cântare a României. Iertîndu-i, trecînd-peste, căci-oameni-fiind-cu-toţii – îi absolvim, ba le acordăm certificate de onorabilitate, chiar diplome-de-respectabilitate şi îi asigurăm că nu vor primi răsplată după faptă –, ba, îi încurajăm ca, la proxima ocazie, să facă ce-au mai făcut (ba mai mult decât atât); iertîndu-i pe vinovaţi, pierdem ultimul strop de credibilitate, de încredere pe care-l mai încearcă tineretul în noi (să nu uităm: în aceste decenii primii învăţători-mincinoşi au fost părinţii; întâia şcoală-deformatoare a fost familia): înseamnă că ceea ce au văzut, au trăit ei, tinerii în decembrie ’89 – dar şi în 13-15 iunie 90 – nu au fost nefericite, tragice accidente, ci constante: aşa trebuia să se întâmple – şi nu altfel. Au dreptate să se întrebe tinerii: Acesta să fie binele?, adevărul?, aceasta justiţia imanentă? Înseamnă că a face rău nu este rău (dacă cel rău nu a fost pedepsit pentru fapta rea, nici măcar arătat cu degetul, numit, numite faptele rele). Aşadar, tinerii vor sfârşi prin a crede că a fi cinstit este semn indubitabil de lipsă de inteligenţă; că a face bine este rău (inversul fiind... bun), că cinstitul şi bunul rămân mereu păgubaşi; etern păguboşi...
 Ca preşedinte al României voi veghea ca memoria – integrală – a naţiunii româneşti să fie întreţinută, cultivată, încurajată; ca „uitarea”, mană cerească pentru ticăloşi, să fie considerată defect, anomalie, deficienţă.
Ca preşedinte al României voi veghea ca vinovaţii să fie judecaţi: indiferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli va avea o acţiune purificatoare şi educatoare. Distrugerea secretului (aliatul călăilor) prin facerea publică a numelor, a amănuntelor biografice: locul naşterii, familia (care a profitat din plin, înainte, de toate supradrepturile materiale şi nu doar, fără a strâmba din nas, aflînd ce face securistul, activistul „la el, la servici” – să suporte oprobriul public); în fine: prin facerea publică a faptelor-în-scris, intelectualii ce „şi-au salvat cultura” să şi-o (re)vadă; (re)tipărită; (re)difuzată: „antologia ruşinii” – pe cheltuiala autorului, fireşte.
Voi veghea, deci, împotriva uitării; întru memorie.
O comunitate fără trecut nu are viitor – deci nu merită să devină popor;
10. Fiind preşedinte al tuturor Românilor, voi face apel la toţi Românii, oriunde s-ar afla în lume; la exilaţi, la emigraţi, la repatriaţii germani, evrei, italieni, elveţieni, greci, turci; francezi, belgieni, britanici, unguri, cehi, sârbi...; îi voi invita pe Armenii şi pe Evreii obligaţi să plece de la noi, în căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi...: ei şi descendenţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre agricultură – despre Bună-ziua; să ne (re)înveţe. Îi voi pofti pe miile de intelectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: sântem lipsiţi de tot şi de toate;
11.[1]
Nu am promis nici lapte, nici miere; nici obiele de mătase „pentru toată populaţia” (visul comunistului rus); şi nici ras-tuns-frezat gratis.
Nu cerşesc voturi, deci nu am nevoie să-i mint pe eventualii votanţi, făgăduindu-le tinereţe (fără bătrâneţe); bogăţie; ba chiar frum’seţe.
Ca unul care am făcut câte ceva pentru ca realităţile de teroare, de incúrie, de nebunie din România comunistă să fie cunoscute în Occident, îmi îngădui să cer de la compatrioţi mai degrabă sacrificii decât (binemeritate) recompense; îi chem la efort, la acţiune, la rigoare, la reînvăţare – şi mai ales la... tăiat în carne vie: starea actuală a României nu poate fi „reparată”, cârpocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească sfârşitul – au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge nimeni, fiindcă şi-au meritat soarta.
Îi îndemn pe compatrioţi la muncă grea: să ne construim pe noi înşine. Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un „viitor luminos”, le vom lăsa măcar amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să denunţe, să facă orice (cum făcusem şi noi la vârsta lor) – pentru a răzbate; pentru a supravieţui; pentru a rămâne... nisipul fostei pietre – cea peste care a tot trecut apa...

Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun candidat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de... negativ.
Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani scriitor de cărţi – deci mai mult decât atâta) – ci, ajuns preşedinte, să lupt pentru scoaterea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: în Europa[2].

Paul Goma


[1] Acest punct din program va fi comunicat în prima zi din cel de al doilea an de preşedinţie – sânt convins: în majoritate zdrobitoare, Românii îl vor accepta.

[2] Text publicat în volumul Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru. Programul, comentat, a apărut în Aldine din martie 2000."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu