„ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

„ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

Am 43 de ani, am „făcut” Revoluţia, mitingurile împotriva lui Iliescu şi a puterii neocomuniste, Piaţa Universităţii şi Mineriadele şi acum, iată, o mini-Piaţă a Universităţii. Trecând peste toate detaliile care se prefiră în ultimele zile, şi care nu fac decât să aţâţe zâzanii în paharul cu nemulţumiri de tot felul, consider că am discernământul necesar să spun câteva cuvinte despre ce se întâmplă.

Unul dintre cele mai evidente lucruri este că românii s-au săturat să audă că va fi bine, iar binele acela se tot depărtează, ca o Fată Morgana ce seamănă tot mai mult cu chipul hidos al manipulării ideologice. La adăpostul acestei manipulări subtile şi complexe (chiar dacă sesizăm la un prim nivel al percepţiei o serie de metode din arsenalul binecunoscut) îşi fac de cap şi îşi trăiesc viaţa – fără să aibă problemele noastre, ale celor mulţi – aşa-numiţii oameni politici de toate denumirile. Căci, am ajuns la un alt aspect foarte evident: toţi sunt la fel, deşi se îmbracă după mode diferite. Sau, cumva mai plastic, dar grăitor, cum am tot scris zilele trecute: partidele româneşti sunt cioburile aceleiaşi oglinzi, ce s-a spart în decembrie 1989. 

Să nu ne prefacem că nu ştim: am fost mereu un segment relevant aceia care nu au avut cu cine să voteze, iar soluţia alegerii „răului cel mai mic” nu are cum şi nu trebuia să funcţioneze într-o lume ieşită dintr-un sistem totalitar. Numai că în decembrie 1989 şi în lunile ce au urmat s-au aruncat la „facerea de bine” toate târfele versate ale activismului comunist, iar foştii deţinuţi politici care au încercat să se implice nu au făcut decât rău. Să nu ne mai scandalizăm, vă rog, când cineva pune aceste victime ale regimului concentraţionar într-un context mai puţin favorabil. Sunt unul dintre nu mulţii oameni din ţara asta care se ocupă de recuperarea memoriei lor! Aici e vorba de implicarea în politică: nici PNŢ, nici PNL, cu atât mai puţin PSD-Independent al lui Titel-Petrescu, nu mai existau în 1989. Iar scenariile din celulă ale unor membri ai diverselor partide erau escapade periculoase într-o lume imaginară. Şi s-au hrănit nepermis de mult din ele. Au fost luaţi pe nepregătite în 1944 şi au ajuns majoritatea absolută în puşcării, nu neapărat pentru că s-au împotrivit, ci numai în virtutea faptului că reprezentau politic Vechiul Regim ce trebuia să dispară. Suferinţa lor nu este de aceea mai mică, foarte mulţi dintre ei s-au comportat în puşcăria politică exemplar, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume. În realitate, în decembrie 1989 ei erau mai nepregătiţi de a face politică decât tinerii necompromişi, dar setea de revanşă i-a învins. Le-a lipsit discernământul. S-au îmbulzit să preia comanda, uitând ce însemnase regimul comunist prin Securitate pe spinarea lor. Nu şi-au dat seama că le sufla tocmai Securitatea şi în ceafă şi ce să facă. În loc să fi împins în faţă, consiliindu-i, nişte oameni tineri, care să fi inspirat încredere şi puterea tinereţii. După zeci de ani în care au fost nevoiţi să stea cuminţi acasă şi să se gândească la tinereţea lor politică, aşa cum rememorezi un basm, brusc, în decembrie 1989 au uitat ce înseamnă mecanismele Securităţii şi au profitat în felul lor de sacrificiul imberbilor noştri compatrioţi. Psihologic, este de înţeles. Strict politic şi civic, este inacceptabil. Aşa se face că în loc să fi pregătit un sâmbure de societate civilă, au făcut pe martirii anonimi, unii dintre ei au colportat deliberat zvonurile Securităţii în timpul Mişcării pentru drepturile omului, mişcare iniţiată de Paul Goma în iarna-primăvara lui 1977, dar şi câteva luni mai târziu, când s-au răsculat minerii din Valea Jiului. Au făcut mult rău, deoarece tineri nemânjiţi ideologic au avut încredere în ei – credit oferit gratuit prin simpla calitate de foşti deţinuţi politici, dar în detrimentul unor mişcări ce aveau toate şansele de a se materializa, aşa cum sună o lozincă strigată zilele astea, în: „ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE!” Cehoslovacia – cel mai invocat exemplu în ultima lună, s-a trezit pentru că a avut cine să strige! Un vuiet copleşitor se naşte din unirea multor strigăte mici. Havel nu a ajuns „mare” numai pentru că era talentat şi bine intenţionat, ci pentru că a fost susţinut de o mulţime de compatrioţi conştienţi de regimul în care trăiau şi de drepturile lor.

Să nu ne mai amăgim, măcar acum, după 22 de ani, să punem toate lucrurile la locul lor. Să nu ne mai minţim singuri: suferinţa părinţilor şi bunicilor noştri a fost provocată de răutatea şi reaua-credinţă a părinţilor şi bunicilor noştri. Nu este niciun paradox, este realitatea. Pentru că şi activiştii, şi securiştii, şi turnătorii au fost şi sunt părinţii şi bunicii unora dintre noi. Şi, ce este mai grav, după 1964 s-au minţit şi au convieţuit. Şi ne-au lăsat nouă moştenire această lume hidoasă în care actualul preşedinte nu culege decât ce a plantat: a condamnat comunismul pe hârtie, iar binele nostru a rămas tot o inscripţie pe hârtie. Se vor întreba pragmaticii zilelor noastre, deştepţii care fac analize de tot soiul – aburindu-ne cu cifre şi statistici, cu ratinguri de ţară şi aşa mai departe, ce legătură directă este între falsa condamnare a comunismului şi situaţia de criză economică, politică, socială şi, mai ales, morală.

Este! Dacă s-ar fi vrut condamnarea comunismului, atunci s-ar fi pus în practică lustraţia! S-ar fi făcut reforma Justiţiei! Să mai continui? Nu cred!

Dar cred că noi toţi ştim lucrurile astea, numai că nu toţi suntem fraieri! Adică, liberi!

Cea mai cruntă problemă a noastră, a celor fraieri, este: „ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

Suntem aici pentru că atât urmaşii direcţi ai PCR, cât şi rămăsiţele PNŢ şi PNL - preluate de băieţii abili - NU AU VRUT să adopte Legea lustraţiei.