Paris, sâmbătă, 3 iunie 1978
(...)
Mărturiile – desigur, sunt necesare, absolut necesare – mai ales pentru o
comunitate ca a noastră despre care nu se ştie nimic-nimic şi despre care nu se
va şti, atâta vreme cât nu nu vor fi de găsit, în librării, o Istorie a României, fie şi de buzunar; o
Istorie a literaturii române – măcar de
s-ar reedita Panorama... lui Bazil
Munteanu, deşi e veche de... iată, de 40 de ani!... Da, sunt necesare,
indispensabile mărturiile, dar eu am
scris, iar ce şi cât am scris, slavă Domnului, a fost publicat (deocamdată
Gherla, are să fie şi asta de acum [Culoarea
curcubeului])... Nu voi spune vreodată că eu mi-am făcut partea mea de
treabă, să mai facă şi alţii – voi spune: „Eu, domnilor, tare-aş vrea să scriu
ce-mi trece mie prin inimă, nu prin cap; să fac, cu dificultate, facilităţuri!”
Până una-alta. Până – una alta.
Mă aflu la Paris. În 3 iunie (spre 4) una mie nouă sute şaptezeci şi opt. Ştiu,
acum: niciodată n-am să mă mai pot
întoarce în România. Ştiu, acum:
mormintele noastre nu vor putea fi aşezate în triunghi: Vad-Străuleşti...
fiindcă acelea, chiar dacă sunt morminte pierdute, se află pe-acolo, pe undeva,
iar al meu nu va exista. Fiindcă eu voi fi ars şi presărat în Sena.
N-am îngrijit mormântul tatei – s-a rătăcit, nimeni nu vrea să spună unde a
trecut mormântul – eu ştiu: sub aleea centrală; n-am îngrijit mormântul mamei,
s-a pierdut, nimeni nu mai ştie pe unde-o fi – eu ştiu: lângă fântână (care nu
mai există).
Că tot am trecut în 4 iunie: ferice de Ionesco, de Cioran: au găsit (fiindcă
au căutat) azil în limbă. Făcând ei asta, şi-au făcut şi patrie (alta, dar
patrie) pe măsură.
Eu am să rămân pe veci un tradus. Adică un venetic – oriunde, începând cu
România.
Paul Goma, Jurnal pe sărite, ed. Nemira, 1997, pp.
42-43
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu