(cu scuze pentru întârziere)
Gheorghe Grigurcu în dialog
cu Flori Bălănescu
N-am fost un „personaj”, pur şi simplu, „estet”
Flori Bălănescu: Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, pe 16
aprilie 2011 împliniţi şi Domnia Voastră acea venerabilă – e de
discutat cît de frumoasă! – vîrstă pe care tocmai a împlinit-o Paul Goma
pe 2 octombrie 2010. Am făcut apel la expresia folosită de Dvs. în ultima
noastră convorbire telefonică: „vîrsta lui Paul Goma”, pentru că aş vrea ca
dialogul nostru să fie dacă nu centrat pe, măcar pornit de la ideea de
contemporaneitate cu propria generaţie în funcţie de epocile (zodiile!)
istorice pe care le-aţi traversat. După ce am parcurs Convorbirile cu Dora Pavel, m-am tot întrebat nu ce am mai putea
descîlci, defrişa ori completa noi doi, ci, mai ales, de unde şi cu ce să
începem. Sunteţi un poet, scriitor şi critic literar remarcabil, însă şi un
redutabil polemist. Mi-ar fi teamă, sincer, să mă aflu la un moment dat de
cealaltă parte a baricadei! Pregătirea profesională şi competenţele nu îmi
permit să exersez „jocurile empatice”, asemenea Dorei Pavel, în zone atît de
delicate şi pe alocuri mişcătoare precum literatura şi lumea literară, cu tot
ce presupun. Din cîte am constatat, între noi există totuşi un flux empatic
relevant care merită, măcar pentru „excentricitate”, să fie exploatat. Aş vrea
să „bombardăm” memoria istorico-morală pornind de la premisa că memoria trebuie
să fie una din resursele calorice ale conştiinţei. Aşadar, aş începe prin a vă
întreba: Care sunt reperele istorice ale destinului Dvs. biografic?
Gheorghe Grigurcu: Mulţumindu-vă
pentru tuşantele vorbe ce mi le adresaţi, stimată doamnă Flori Bălănescu, îmi
exprim sfiala faţă de cele ce compun întrebarea dvs.: „repere istorice”,
„destin biografic”. „Reperele istorice” sunt ale tuturor semenilor noştri care
au străbătut cele trei sferturi de veac pe care, vai, le împlinesc, pe cînd
„destinul biografic” la care vă referiţi e unul
– nu-i aşa?
– strict personal. Primul concept îmi dă un
gust amar ce s-a cronicizat. În faţa celui de-al doilea mă simt incapabil de
reacţie. Îmi place să cred că „determinismul” istoriei e relativ, putînd fi
evitat chiar prin momentele în care ne asumăm dreptul de-a aprecia desfăşurarea
faptelor acesteia, de a-i judeca eroii. Cît priveşte destinul privat, acesta e
concrescut cu eposul vieţii noastre în aşa măsură încît a-l transforma într-un
interes permanent, excesiv, a-l împinge pînă la obsesie ar însemna oare altceva
decît un narcisism fie şi cu semn negativ? Spunea Blaga, maestrul neîntrecut al
tinereţii mele, despre destin că e „o prăpastie în care cădem numai dacă privim
prea mult în ea”. Dar cred că dvs. aşteptaţi şi altceva de la mine decît doar o
speculaţie pe tema fatalităţii. „Destinul” meu, cît a fost, cît este, mi-a
apărut circumscris de-o istorie haină. De istoria secolului XX, sătulă parcă de
ecloziunea artelor şi a ştiinţelor din secolul precedent, care au creat o
imagine de iluzorie tihnă, reflectată la urmă în ceea ce s-a numit la belle epoque, a cîrmit-o spre
manifestări ale forţei brutale, spre violenţe de-o amploare şi de-o monstruozitate
înmărmuritoare. Speculaţiile filosofice şi teoriile ştiinţifice s-au dat la o
parte în faţa unei erupţii impure pe care totalitarismele au girat-o în fazele
sale cele mai cumplite. Nădăjduitei evoluţii paşnice a spiritului uman,
îmboldit de mari ambiţii odată cu intrarea în „era maşinismului”, i-a luat
locul un tablou delirant: „o continuă zămislire de fantome pe adîncile ceţuri
ale realităţii impenetrabile”, cum se rostea Nietzsche, încercînd a defini
istoria, de fantome, să specificăm, nesăţioase de sînge, producătoare de orori
pe care presupunem că cetăţenii care au aspirat un aer de fin de siecle nu le-ar mai fi crezut în ruptul capului posibile. Cele
două războaie mondiale şi, încă mai dihai, cele două totalitarisme au adus
dovada netă a împrejurării că istoria nu are „legi”. Că ea acţionează cu o spontaneitate
care nu ne îngăduie a ne regăsi decît în parcelele aleatorii ale fluxului său
năvalnic, insule de înţelepciune şi de strădanii creatoare ce repede pot fi
înghiţite de valuri furioase. Răului imens căruia i-am fost martori dacă nu şi
victime i-am putea găsi totuşi o premisă. Este iluminismul care, propunîndu-şi
a suprima credinţa şi întregul său cortegiu de prescripţii şi cutume întemeietoare
de civilizaţie, a impus din aproape în aproape o raţiune absolută, tiranică. O
raţiune care a încercat a reduce complexitatea sufletelor, secînd elementul
emotiv, uscîndu-le, făcîndu-le sfărîmicioase. O raţiune care a dispreţuit
existenţa ca organicitate, ca mister la urma urmei indecriptabil, care a
suspendat morala înlocuind-o cu propriile-i scheme inumane. Cu discursuri
trufaşe, ţintind, sub pretextul ameliorării, abaterea omenirii de la rosturile
sale fireşti prin reconstrucţii aberante, impuse cu forţa. Un absurd transpus
în istorie. De la „cultul Raţiunii”, proclamat de iacobini, în preajma
ghilotinei, pînă la materialismul dialectic şi istoric impus de bolşevici
printr-o teroare fără precedent, am avut a face cu mutilări morale ale fiinţei
umane care au condus la teribile crime ale căror consecinţe încă nu s-au sleit.
Ateismul vizionar al lui Nietzsche şi cel pretins „ştiinţific” al lui Marx şi
Engels s-au întîlnit cu cel sadic, operant pe ţesuturile umane vii, al totalitarismelor.
Se încearcă acum, din păcate, o „spălare” a sistemului comunist, care chipurile
ar fi fost doar rodul aplicării greşite a unei ideologii juste ori pur şi
simplu s-ar fi soldat cu „realizări” demne de a fi apreciate de către urmaşi.
Ca şi cum violenţa n-ar fi existat in
nuce în doctrina marxist-leninistă. Ca şi cum „lupta de clasă” ce s-a
soldat cu pînă la o sută de milioane de morţi ar fi fost un simplu exerciţiu pe
trapezul teoriei. Ca şi cum dezmăţul regimurilor comuniste care şi-au propus să
remodeleze psihicul oamenilor, tratat ca o materie plastică în mîinile
propagandiştilor abuzivi, voindu-se un executor al unui destin mistificat de
ideologia pe care o înscena, nu şi-ar întinde umbra şi azi pe largi părţi ale
mapamondului. Recent, UE a respins solicitarea a şase state ale fostului „lagăr
socialist” ca negativismul la adresa ororilor comuniste să fie pedepsit prin
lege aşa cum e pedepsit negativismul la adresa Holocaustului. Sapienţa
oportunistă a înalţilor oficiali europeni nu ne învredniceşte cu un respect
similar celui pe care-l acordă martiriului evreiesc… Nici un ins n-a fost
condamnat în România pentru fărădelegile puterii instaurate de „marele frate”
invadator de la Răsărit.
Ţinută o perioadă indecent de lungă în portofoliul Parlamentului, legea
lustraţiei s-a văzut şi ea aruncată, zilele trecute, la coş. Defel întîmplător,
un procent stupefiant al locuitorilor ţării (61 la sută!) nutresc o nostalgie
proceauşistă. Avîndu-l ca obiect nu pe Căpitan, ci pe Ceauşescu! Drept care,
excesiva enervare cînd se vorbeşte despre extrema dreaptă, ce a durat oricum incomparabil
mai puţin decît comunismul, lăsînd dîre incomparabile cu cele ale comunismului,
de care ne izbim zi de zi, nu e decît o diversiune. Un act de sabotaj
psihologic. Asta, în economia morală a obştii româneşti. Dar Occidentul? De ce
Occidentul protejează vădit comunismul? Din măcar două pricini. Prima: nu l-a
cunoscut pe piele proprie, neavînd tăria de a-l măsura, în prezent, în
realitatea sa oribilă de care a fost scutit. A doua: e o consecinţă a unei
vinovăţii istorice, prelungirea acelei atitudini nedemne prin care, la
sfîrşitul celui de-al Doilea Mare Război, marile state vestice le-au predat
plocon pe cele estice Imperiului sovietic. O laşitate ce succede dezonoarei. E
oare mult mai vinovat Ion Antonescu decît Winston Churchill care s-a aliat şi
el cu unul din totalitarisme spre a-şi salva ţara? E drept, numele mareşalului
e pătat de uciderea unui număr de evrei (deşi un număr dintre ei cu mult mai
mare i-a salvat, neaplicînd „soluţia finală” preconizată de hitlerişti), dar
oare Aliaţii n-au bombardat Dresda, oraş în care s-a adăpostit o mare masă de
civili, lipsit de orice obiectiv militar? Şi n-au „repatriat” aceiaşi Aliaţi mulţimile
de victime ale stalinismului ce s-au retras odată cu armatele germane, de pe
teritoriile controlate de sovietici, sortindu-le fără milă Gulagului, dacă nu
execuţiei imediate? De ce se vorbeşte extrem de puţin despre această tragedie? N-au
aruncat Statele Unite cele două bombe atomice asupra Japoniei? E oare cazul ca
Churchill şi Roosevelt să rămînă scăldaţi în lumina gloriei, iar Antonescu să
fie socotit sută la sută vinovat? Reîntorşi azi spre lumina democraţiei pe care
o răspîndeşte Vestul, spălîndu-ne cît de cît de jegul unui despotism
îndelungat, nu putem uita. Cum să uităm cea mai mare dramă a istoriei
contemporane? La reproşurile pe care Soljeniţîn sau Bukovski le-au adus
rînduielilor şi politicii marilor ţări occidentale, noi, esticii, putem adăuga
altele, extrem de dureroase, cărora, în bună parte, le-a dat glas Paul Goma, fostul
meu coleg de la Şcoala de literatură, de care, în pofida climatului de
ostilitate cvasigenerală, vă ocupaţi cu o lăudabilă osîrdie.
F.B.: Ce loc ocupă basarabenitatea în destinul Dvs.?
Gh. G.: Sunt un
basarabean get-beget, născut la
Soroca, în interbelic, deci între fruntariile României Mari.
N-am fost niciodată, slavă Domnului, cetăţean sovietic. În buletinul meu de
identitate, autorităţile noastre operau un fals grosolan, notînd că aş fi fost
născut în… URSS. Bine că nu în Imperiul Otoman… Cedarea Basarabiei din 1940 m-a
prins la Gheorgheni,
unde tatăl meu, inginer agronom, fusese mutat cu serviciul, aşa încît ne-am
refugiat, în septembrie al aceluiaşi an, din Ardealul de Nord. Spre sfîrşitul
anului 1941, ne-am reîntors în Basarabia eliberată, dar apropierea frontului
ne-a silit la un nou refugiu, în martie 1944, la Târgu-Jiu, unde ne-am
aflat şi în perioada 1940-1941. Loc prin urmare bătătorit, care se vede că mi-a
fost destinat ca punct de reper major al pribegiei. Întrebarea dvs. nu-mi poate
deştepta amintiri agreabile. Pe fundalul dificultăţilor economice şi nu numai
ce au urmat războiului, „regăţenii”, între care am ajuns fără voie, nu ne
priveau totdeauna cu simpatie pe noi, „refugiaţii” (cuvîntul căpătase o nuanţă
peiorativă), oameni mai totdeauna săraci, fără casă dacă nu şi fără masă. Un
soi de discriminare a „minoritarilor” sui
generis de către „majoritari”. Ni s-a insuflat astfel un complex al
inadaptării, care s-a resorbit cu greu şi poate niciodată definitiv… Dar să ne
întoarcem privirea în prezent. Chiar după descompunerea colosului sovietic,
Basarabia şi-a luat în serios rolul de stat de sine stătător, un stat creat nu
altminteri decît printr-o decizie a lui Stalin. Îndelungatul răstimp de
sovietizare a avut efectul scontat şi anume o scădere drastică a conştiinţei
naţionale a compatrioţilor mei, moldoveni ce şovăie a recunoaşte că sunt şi
români. La Chişinău
ca şi la Bucureşti,
îndată după retragerea umbrelei sovietice, s-a înstăpînit o putere ombilical
legată de cea comunistă, a cărei meteahnă caracteristică a fost / este setea
de… putere. De putere cu orice preţ. Cum ar accepta noua oligarhie
politic-afaceristă a Basarabiei să i se tragă covorul roşu de sub picioare, să
piardă suma de privilegii la care s-a nărăvit? Era de aşteptat o reacţie de
purificare şi de aşezare pe drumul drept din partea intelighenţiei, dar, cu nu
prea multe excepţii, conduita acesteia a lăsat de dorit. Relaţiile acestor
intelighenţi cu ţara-mamă s-au aşternut pe temelii strîmbe. Unii s-au lăsat
atraşi, ca fluturii de flacăra lămpii, de falsa ardenţă a discursului practicat
de celebratorii lui Ceauşescu, de tipul Adrian Păunescu şi Vadim. S-au lăsat păcăliţi
de fandoselile patriotarde ale unor indivizi care au izbutit performanţa
mizerabilă de-a compromite, în ochii multor români, însuşi conceptul de
patriotism. Am polemizat pe acest subiect şi cu Grigore Vieru, poet înzestrat,
căzut însă lesnicios în mrejele naţionalismului ceauşist. Alţi intelectuali, în
genere mai tineri, s-au alipit unei alte specii de oportunism, cu glazură
„europeană”. Stipendiaţi de Augustin Buzura, stipendiat, la rîndul său, de
Iliescu, au devenit subalternii slugarnici ai ex-disidentului dubios, care n-a
stat pe gînduri pentru a se înrola în camarila primei cîrmuiri postdecembriste
de la Bucureşti,
din capul locului ostilă principiilor democratice, înţesată de reprezentanţi
revanşarzi ai „eşalonului doi” din decursul „epocii de aur”. În consecinţă,
şi-au modulat vocea în funcţie de cea a patronului. Exemplu izbitor: Vitalie
Ciobanu. Dacă autorul Orgoliilor
nu-l înghiţea pe Paul Goma, de ce să nu-l dea la o parte pe atît de incomodul
copămîntean? Dacă noul potentat cultural nu se afla pe aceeaşi baricadă cu
Gheorghe Grigurcu, de ce să nu-i întoarcă spatele şi acestuia? S-a conturat
astfel o dezamăgitoare basarabenitate de nişă. Axaţi pe vădite interese de
carieră, reprezentanţii săi s-au îndepărtat şi de militantismul onest al
revenirii Moldovei dintre Prut şi Nistru în sînul pămîntului românesc de la
care a fost smulsă în repetate rînduri. Al acelui meleag care a rodit viguroase
spirite critice, în răspăr tăios cu contextul istoric nesatisfăcător, căruia nu
i s-au putut subordona nici din credulitate şi nici din servilism arivist,
impulsuri cărora le-au căzut pradă destui dintre scriitorii basarabeni actuali,
personalităţi precum B.P. Hasdeu, C. Stere, A.E. Baconsky cel al ultimei
perioade, şi, desigur, Paul Goma.
F.B.: Se simte Gheorghe Grigurcu mai mult personaj în
lumea pe care o „atacă”, mai degrabă decît persoana stăpînă pe viaţă, care îşi
poate domoli frustrările din plenitudinea legitimităţii sale profund umane?
Cine supravieţuieşte mai bine: personajul persoanei sau invers?
Gh. G.: „Persoană”, „personaj”? Mă simt pus în încurcătură de-o atare disjuncţie
între felul în care mă percep eu însumi ca fiind un eu distinct (aceasta ar fi
cu precădere „persoana”) şi ceea ce apare într-o proiecţie exterioară, într-o
sferă publică, în calitate de „personaj”. Inevitabil, orice autor publicat se
postulează în „personaj”. În ce mă priveşte, am năzuit dintru început să devin
poet. Am mai spus-o. Nici mai mult nici mai puţin decît poet. Cred şi azi că
vocaţia mea, dacă mi se poate admite vreuna, e cea de poet. Critica a venit
ulterior, ca o anvelopă protectoare a poeziei, ca o „profesie” pe care am
căutat s-o realizez în preajma afinităţilor mele literare. „Personajul” care
s-a compus astfel a mai dobîndit şi o latură de comentator în marginea unor
subiecte civice, abordate în genere prin prisma raportului dintre scriitor şi
mediul în care îi e dat a vieţui. Nu e adevărat că o asemenea abordare s-ar fi
ivit în scrisul meu ca din senin, după decembrie 1989. Am fost surprins,
citindu-i Istoria, că sagacele meu
confrate Alex. Ştefănescu mă socoteşte un „estet” convertit subit la
preocuparea politică. Nu doar că am evitat, în decursul îndelungatei epoci
ceauşiste, să articulez vreo laudă „ctitorului” său, care nu ducea lipsă de
ditirambi din partea unei legiuni de literatori, dar am căutat a-mi exprima
rezerve, de nu opoziţia făţişă la anomaliile, îndesite mereu şi tot mai
dureroase, ale numitei epoci. Evident, atît cît îngăduia cenzura. O cenzură
„desfiinţată” doar făţarnic, în realitate infiltrată în toate pîrghiile legate
de apariţia vreunui text. Cine-mi urmăreşte scrisul din acei ani (şi un istoric
literar care se concentrează asupra răstimpului cu pricina are o asemenea
datorie) poate constata că, de pildă, am inaugurat „disidenţa” faţă de gloria
suficient oficializată a lui Nichita Stănescu, că am fost unul între foarte
puţini critici care au luat distanţe faţă de Eugen Simion, şi el, nici o grijă,
oficializat (paginile în chestiune au apărut cu greu, unele din ele cu
complicitatea lui Ion Cristoiu), că am fost cel dintîi care a publicat, în
1980, un articol de dezavuare a lui Adrian Păunescu, care se afla în culmea
„succesului” său propagandistic, articol care a constituit, ca şi destule
altele, obiectul unor comentarii, ce au avut darul de a mă îmbărbăta, ale
Europei libere. Trecînd peste interviurile şi răspunsurile la diverse anchete,
cîtuşi de puţin „pe linie”, din revistele culturale (chiar dacă se tipăreau
trunchiate, rămîneau în rîndurile lor suficiente note protestatare), mă mai
opresc doar la un singur moment. La cuvîntul pe care l-am rostit la faimosul
Congres al tinerilor scriitori de la
Iaşi din 1978.
A fost cel mai inconformist, alături doar de cele ale
lui Dorin Tudoran şi Ştefan Aug. Doinaş. Şi oare cînd am fost scos din redacţia
revistei Familia, nu s-a invocat
motivul, unicul pentru care puteam fi… sancţionat, în acea circumstanţă, acela
că n-am scris nimic despre partid şi despre „tovarăşul” Ceauşescu? Iată,
aşadar, că „personajul” care am fost pe atunci nu era pur şi simplu un „estet”
impasibil, captiv al turnului de fildeş…
F.B.: Nu aş vrea să „reabilităm ficţiunea”, nici să îl
chestionez pe eruditul poet şi critic. Spuneaţi că vă plictisesc impostorii.
S-au infiltrat ei postfactum şi în zona restrînsă a opoziţiei directe la
comunism? De 21 de ani nu mai ştim cine a fost victimă, cine torţionar, cine
erou, cine martir. De 21 de ani ne complacem în confuzie. Înainte de decembrie
1989, ne plăcea să credem că suntem solidari în faţa Răului Absolut (cum a
numit Paul Goma instituţia Securităţii, poliţia politică), deşi nu toţi cei
care tăceau şi „rezistau” erau numai victime, unii erau copărtaşi ai regimului,
alţii, puţini, încercau să se sustragă din atracţia maladivă a puterii. Pornind
de la o expresie din volumul Vorbind,
realizat împreună cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, aş vrea să vă întreb: Cine
„i-a dat voie” lui Gheorghe Grigurcu să gîndească liber şi să se exprime ca
atare?
Gh. G.: Cu îngăduinţa dvs., încep cu sfîrşitul. Nu mi-a fost vreodată necesară
„voia” cuiva pentru a „gîndi liber”, cît priveşte exprimarea opiniilor ea s-a
văzut îngrădită de acel „sistem iubit / hai să-i spunem scris-citit”, pe care
organele comuniste îl abăteau asupra oamenilor scrisului. Sub comunism puteam
face doar atît: să presăm asupra „sistemului” prohibitiv al cuvîntului tipărit,
astfel încît să răzbată cît mai mult din atitudinea noastră reală, şi, bineînţeles,
să nu cedăm îndemnurilor multiforme de a linguşi regimul, de a închina „omagii”
interesate „genialului” cîrmaci. Cît priveşte „impostorii”, „infiltraţii”, ce
să mai zic! Unii autori aflaţi pe val se voiau „în două luntri”, mîndri de
elogiile din partea Europei libere, dar şi, concomitent, avînd grijă de-a nu-şi
strica, Doamne fereşte, raporturile cu instituţiile dispensatoare de posturi
atracţioase, mediatizare, călătorii peste graniţă etc. Din rîndul lor s-au ivit,
îndată după decembrie, acei reprezentanţi ai intelectualităţii „noi”, aleşi pe
sprînceană de noua putere procomunistă, mărinimos înzestraţi cu înalte funcţii.
Desemnaţi cu promptitudine ca oameni de încredere. Oare în virtutea căror
criterii dacă nu a unora umbroase? E vorba de Augustin Buzura, Paul Everac,
Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Aurel Dragoş Munteanu, Nicolae Breban, Eugen
Simion, Răzvan Theodorescu… O zonă gri. O apă tulbure în care se puteau pescui
avantaje din belşug. Colecţia de personaje în discuţie era convenabilă întrucît
prezenta un alibi, fie şi aproximativ, ros, în ochii noştri, de incertitudini,
al „rezistenţei”, al „opoziţiei” la comunism. Nu o dată prin improvizaţia
stîngace a unor asemenea calităţi. Preschimbat în postcomunism, purtînd o firmă
liberalizantă, comunismul în variantă „democratică” îşi oferea şi următoarea
„subtilitate”: clientelei sale nu i se mai cerea supunerea formal totală,
ţipător angajantă, preferîndu-se ambiguitatea. Precum un adăpost cu mai multe
ieşiri. Astfel comerţul cu conştiinţele căpăta înlesniri pentru ambele părţi.
Cedarea apărea voalată de aparenţele unor virtuţi, ale unor consecvenţe. Puşi
peste noapte în fruntea bucatelor, respectivii intelighenţi, pasă-mi-te
exponenţiali pentru „revoluţie”, puteau cocheta în egală măsură cu trecutul, cu
prezentul şi (foarte probabil, în intenţia lor) cu viitorul. De ce nu Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, I. Negoiţescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae
Stroiescu-Stînişoară? De ce nu Paul Goma, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici? De
ce nu Doina Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ileana Mălăncioiu? Pentru că
se trasa o graniţă între ceea ce putea avea un preţ şi ceea ce nu putea avea,
în termenii negoţului la care ne referim. Între ceea ce era de vînzare şi ceea
ce nu era. Racolarea colaboraţioniştilor de curte nouă se baza, după cum am
menţionat, pe un tarif la vedere, sub chipul demnităţilor sonore puse la bătaie
în favoarea lor. Care ministru, care diplomat, care boss al unor importante instituţii culturale. Aşa încît
„disidenţii” abili nevoie mare de odinioară s-au pomenit cot la cot cu alţi
recuperaţi, dintr-o zonă mai deochiată, sprijiniţi să urce şi ei la conducerea
unor formaţii politice, în Parlament, în funcţii bune conducătoare de căldură
oficială, precum Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, D.R.
Popescu. Presupun că numai un Dumitru Popescu-Dumnezeu se va fi simţit
nedreptăţit, sau o fi primit şi el o ciosvîrtă de la festinul reşapaţilor şi
noi n-am prins de veste?
F.B.: Cum a fost afectat Gheorghe Grigurcu, uman şi
profesional, în comunism? Este o întrebare generică, la care aşteptăm
răspunsuri ample, începînd cu studenţia clujeană şi ajungînd în prezentul „amarului
tîrg”.
Gh. G.: „Afectat” a fost Gheorghe Grigurcu şi mult înainte de studenţia clujeană,
ca refugiat din Basarabia, cînd tăvălugul războiului se apropia de Nistru. A
trăit ani de sărăcie lucie la Tg.-Jiu şi la Oradea, cînd hrana zilnică era o mare problemă,
înghesuit destulă vreme împreună cu părinţii şi cu bunica într-o singură odaie
igrasioasă. A suferit ca elev al „şcolii medii”, în burgul de pe Crişul Repede,
deşi premiant întîi, umilinţa de-a avea cea mai mizeră locuinţă dintre toţi
colegii săi de clasă. Înscris din naivitate la Şcoala de literatură, unde, după
cum v-am mai spus, a fost coleg cu Paul Goma, s-a pomenit izgonit după numai un
trimestru, ca „element duşmănos”, pentru lucruri de o gravitate extraordinară ce
puneau în primejdie orînduirea socialismului biruitor din oficiu: a cutezat să
facă vizite lui Tudor Arghezi şi văduvei lui E. Lovinescu, mama Monicăi. O
solemnă „şedinţă de demascare”, desfăşurată cu întreg protocolul uzual pe
atunci, chiar în ziua de ajun al Crăciunului 1954, l-a „înfierat” aşa cum se
cuvenea. Nevoit a se transfera la
Facultatea de filologie din Cluj, numitul Gheorghe Grigurcu
nu s-a potolit. După numai cîteva zile de la sosire, şi-a permis a-l căuta pe
alt notoriu „reacţionar”, Lucian Blaga. Şi a lega cu acesta o relaţie care a
durat pe tot parcursul studenţiei în capitala Ardealului. Bineînţeles, fără a
se gîndi, cufundat în febrilitatea unor avîntate visuri ale juneţii, că ar
putea fi supravegheat de agenţii „Răului Absolut”, care, află abia acum, au
montat microfoane în încăperile în care marele poet şi gînditor, căzut în
dizgraţie, presta o slujbă la
Biblioteca universitară. S-a dumirit însă la absolvirea
facultăţii. Deşi a primit premiul întîi pe ţară, în anul penultim, şi a început
o mică activitate publicistică la
Steaua, nimeni nu i-a acordat nici o atenţie,
nici dascălii săi de literatură de la Universitate, nici scriitorii de la Steaua,
al căror redactor-şef s-a mulţumit a-l purta cu vorba, preferîndu-i în acele
zile pe un critic azi complet căzut în uitare… Nevoit a reveni la Oradea, la părinţi, a rămas
şomer preţ de vreun an şi jumătate. Cu destulă greutate a putut intra în
învăţămîntul local, la o Şcoală de ucenici-vînzători, pregătiţi pentru comerţul
sătesc, unde era plătit „cu ora”. Adică trebuind a se căciuli din trei în trei
luni la mai marii învăţămîntului din urbe pentru a-şi prelungi activitatea. Au
fost ani întunecaţi, şapte la număr. Corifeii criticii „realist-socialiste”,
Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă, au avut grijă
să-l încondeieze drept un „misticoid”, un „critic de salon”, o uscătură, cum ar
veni, ce se cuvenea măturată din presă. În consecinţă, nu mai izbutea a publica
nimic, încredinţat că, în privinţa scriitorului care năzuia să fie, totul se
sfîrşise pentru el. O imprevizibilă împrejurare a intervenit însă, în primăvara
anului 1965: reînfiinţarea revistei Familia,
la Oradea. Diriguitorul
ei, poetul Al. Andriţoiu, care îl cunoştea pe Gheorghe Grigurcu încă de pe cînd
era elev în ultima clasă de liceu, l-a angajat în redacţie. Aflat în pragul
vîrstei de treizeci de ani, acesta a păşit în acel moment pe un tărîm ce i se
părea interzis. Însă necazurile nu i s-au isprăvit. Deşi condeiul său era
prezent în chip susţinut în coloanele publicaţiei, obţinînd aprecieri critice
favorabile, n-a scăpat de statutul unei discriminări, sistematic omis de la
plecările în străinătate, de la atenţiile premiale etc. Stigmatul ce i s-a pus,
de „element duşmănos”, n-a dispărut. Simţea în jurul său un gol apăsător,
precum un om „rău văzut”. Răutăţi calomnioase se debitau în contul său. Date
fiind absenţele tot mai lungite din Oradea, uneori şi de o jumătate de an ale
lui Al. Andriţoiu, călător cu cine ştie ce „misiuni” pe întreg mapamondul,
conducerea Familiei a intrat pe
mîinile unui tip obtuz şi vanitos, care ocupa scaunul de secretar de redacţie (secretar
general, pînă la un moment dat, cînd adjectivul a intrat în impact cu
titulatura lui Ceauşescu, unicul secretar general al suflării româneşti, şi a
fost suprimat!). Acest condeier ce declara că autorii pe care-i admiră sunt
Eugen Barbu şi Păunescu i-a făcut nenumărate şicane celui în cauză. Alături de
încă unul sau doi redactori care petreceau mai multe ore în anticamerele
activiştilor de partid decît la masa de scris, nu s-a lăsat pînă a izbutit,
prin intrigi şi bîrfe, să-i înlăture pe „zimbrii” redacţiei, aşa cum erau
supranumiţi Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă. În 1974 a sosit şi rîndul altor
indezirabili, François Pamfil şi Gheorghe Grigurcu. Deoarece ultimul îşi
îndeplinea conştiincios îndatoririle de serviciu, i s-a comunicat de la obraz
motivul pentru care era concediat: nu s-a referit niciodată la „politica
înţeleaptă” a partidului şi n-a oferit nici un semn de cinstire „geniului
Carpaţilor”. Atît. Nu s-a ţinut seama nici de vechime, nici de titluri,
fiindu-i preferaţi colegi mai nou veniţi, care nu erau membri ai Uniunii
Scriitorilor, a căror operă era, din păcate, obscură, după cum a rămas pînă
azi. Al. Andriţoiu îşi dădea acordul, cu viclenie, dintr-o oportună depărtare. În
felul acesta arăta „etica şi echitatea socialistă” în acţiune, slogan la modă
în acei ani. Zadarnice au fost protestele înaintate de Gheorghe Grigurcu
instanţelor ce s-ar fi cuvenit să aplice îmbietorul principiu. Totuşi ele au
avut un rezultat. Un activist din conducerea orăşenească a partidului i-a spus
în cele din urmă păgubitului că dacă le mai continuă o va „păţi” şi că, spre
binele său, ar trebui să părăsească Oradea. A mai găsit nimerit să-i pretindă
tăcerea asupra convorbirii în cauză, aşijderea sub ameninţarea unor represalii.
Încotro putea pleca cel iarăşi ajuns în impas? Toate oraşele mai acătării care
l-ar fi atras erau declarate „închise”, în temeiul unei legiferări
socialist-feudale (nu mai insist pe faptul că destui confraţi „descurcăreţi” au
izbutit, în aceeaşi perioadă, prin mijloace doar de ei ştiute, să spargă un
asemenea blocaj). Nu-i rămînea decît să se îndrepte din nou, a treia oară în
viaţă, spre Târgu-Jiu. De astă dată a găsit o aşezare sub zodia socialismului,
pe care a botezat-o, după cum l-a obligat experienţa proprie, Amarul Tîrg. Marginalizarea
celui despre care vorbim intra astfel într-o nouă etapă, mai dură. Timp de 16
ani nu a putut ocupa nici un serviciu şi nici nu şi-a putut schimba domiciliul
(las’, că nici după aceea!), rămînînd, pînă azi, „legat de glie”. Ocolit de
culturnicii locului, primind telefoane batjocoritoare, a avut parte în schimb din
plin de atenţia supravigilentei Securităţi. O compensaţie. Băieţii instituţiei
nu-l pierdeau din ochii lor albaştri. La un moment dat, au început să-l
convoace la interogatorii, să-i percheziţioneze locuinţa. Într-un rînd i-au
confiscat şi manuscrisele, cărîndu-le în saci la sediul lor blindat. Presupun
că regretul lor mare a fost imposibilitatea de a-l incrimina mai grav, de a-l
trata ca pe, bunăoară, Gheorghe Ursu, pe care l-au arestat pentru că i s-a
găsit un mărunţiş în valută. N-aveau cum să-i găsească aşa ceva, întrucît
Gheorghe Grigurcu n-a fost niciodată, pînă-n ziua de faţă, în străinătate. Numitul
ar fi fost dispus să-i şteargă din memorie pe aceşti slujbaşi ai ceauşismului
agonic, dacă nu i-ar fi lăsat o amintire groaznică. La una din percheziţii, cea
cu confiscarea hîrtiilor, a asistat tatăl său, foarte grav bolnav, imobilizat
într-un scaun, privind scena îngrozit. Gheorghe Grigurcu are toate motivele să
creadă că acea acţiune în forţă a Securităţii i-a grăbit sfîrşitul, intervenit
peste puţine zile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu