Gh. Grigurcu, O carte închinată lui Goma

text apărut în revista "ACOLADA", aprilie 2012

Gh. Grigurcu

O carte închinată lui Goma

Paul Goma 75 – Dosarul unei iubiri târzii, 

volum îngrijit de Flori Bălănescu, apărut cu sprijinul lui Gelu Tofan, 

Eagle Publishing House, 2010, 232 p.

 

Cu prilejul împlinirii a trei sferturi de veac de viaţă, Flori Bălănescu îi închină lui Paul Goma o carte de toată isprava. O carte înmănunchind textele unui număr apreciabil de intelighenţi care-l comentează pe scriitorul şi luptătorul Goma din unghiuri felurite, într-o polifonie a cărei rezultantă e, aşa cum se cuvine, o tonalitate a comprehensiunii bătînd spre omagiu. Deşi nu e o sinteză formală, suntem în măsură a desprinde din paginile sale nu numai trăsăturile personalităţii la care se referă ci şi aspectele de căpetenie ale fenomenului Goma care e departe de a-şi lăsa indiferenţi contemporanii, producînd reacţii de-o continuă vivacitate, atitudini pro şi contra celui în cauză, nu o dată într-o textură pasională. După toate probabilităţile, posteritatea îi va acorda o atenţie la fel de insistentă, sperăm însă că într-un duh mai obiectiv. Şi nu va înregistra absenteismul pe care-l răsfrînge volumul alcătuit de inimoasa Flori Bălănescu, întrucît lipsesc dintrînsul o seamă de nume de largă circulaţie ale literelor noastre actuale, inclusiv cîţiva „directori de conştiinţă” care preferă a se drapa în tăcere... Fapt lesne de priceput. Neacceptînd limbajul diplomatic, soluţiile echivocului ori ale tergiversării, Goma n-ar fi putut fi cuprins convenabil în plasa lor lunecoasă. Străin de orice disimulare, conjuncturalism, versatilitate, d-sa impune prin forţa lucrurilor un tratament similar din partea conştiinţelor receptoare de bună credinţă. Felul intens-participativ de-a fi al lui Goma se opune placidităţii ticluite de care se slujesc destui. Scriitorul nu obişnuieşte a-şi spăla rufele în familie (literară) şi nici să se spele pe mîini cînd se confruntă (şi se confruntă perpetuu) cu dificultăţi dintre cele ocolite abil de condeierii „descurcăreţi”. Natura discursului d-sale e stihială, aidoma unei furtuni ori a unei revărsări violente de apă împotriva cărora nu te poţi apăra cu o umbrelă sau cu o pereche de galoşi. Caracteristica de esenţă a lui Goma: radicalismul. Un radicalism care, după părerea analistului pe care-l cităm acum, ne-ar duce gîndul la Socrate: „Acest lucru ia dat şi şansa să scape din iadul roşu. Nu jumătăţile de măsură. E drept că unii români au fost împuşcaţi la graniţă, alţii s-au stins în spitale de psihiatrie sau în închisori. Paul Goma, însă, e printre cei care au dreptul moral să vorbească în numele lor. Dreptatea e absolută pe măsura curajului său” (Ionel Buşe). Există, desigur, o deosebire între „rezistenţa prin cultură”, nelipsită de cele mai multe ori de dezagremente, formă a moralei şi aceasta, şi oponenţa făţişă, revolta cu miză civică. Cea dintîi e o soluţie de supravieţuire, cea de-a doua una de neintegrare totală, cu riscuri maxime. Întruchipînd ultima postură, Goma face o figură leonină: „Nui e frică să rămînă singur împotriva tuturor. Seul et envers tous. N-are spaima că adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant. Unii îi spun rigid (în loc de ferm), chiar abuziv în atac, iar cei care l-ar castra (măcar l-ar amorţi niţel cu aconitină) nu-s puţini” (Magda Ursache). Aşadar Goma se aşează la antipodul colaboraţioniştilor de marcă, dintre care unii precum Păunescu, Vadim, D. R. Popescu, Dinu Săraru, Artur Silvestri au supravieţuit cotiturii din decembrie 1989, nu doar înşurubîndu-se în situaţii politic-administrativ-pecuniare superioare celor deţinute în „epoca de aur” („Vom fi ce-am fost şi mai mult decît atît” reprezintă emblema cinică a parvenitismului respectiv), ci şi iscînd o zonă gri a acceptării, a sprijinirii lor cel puţin tacite din partea unor confraţi cu prezumţii liberalizante. Implicit şi cîteodată chiar explicit, între Goma şi tenorii ceauşismului, ei au optat pentru cei din urmă... Elocventă ni se înfăţişează diagrama evoluţiei lui Goma pe planul evaluării de care a avut/are parte. Cum era şi de aşteptat, atitudinea pentru care a optat, în răspăr cu istoria inicvă ce ne-a cuprins în acolada ei, singularitatea d-sale profund incomodă, au produs ispita unor negaţii. Una din ele, perfidă cu osebire, avea în vizor calitatea scriitoricească a lui Goma, aparent uşor de recuzat (chestiune „de gust”, valorizare capricios-subiectivă!), cu atît mai mult cu cît vigilenţa cenzurii nu i-a îngăduit să publice mai nimic în ţară, înainte de-a pleca în exil. Intriga poliţiei politice nu mai trebuie demonstrată: „Cu ani în urmă, majoritatea literatorilor autohtoni «nu auziseră» de Goma şi de faptele lui; sau dacă totuşi auziseră, nu fuseseră impresionaţi de ele; şi aceasta pentru că Goma «nu avea talent» de scriitor, deci nu era, propriu-zis, un scriitor, aşa că de ce să ne intereseze – pe noi, adevăraţii scriitori români – cazul unui scandalagiu non-scriitor?” (Daniel Cristea-Enache). Ce s-a întîmplat îndată după răsturnarea lui Ceauşescu? Acelaşi distins critic are impresia (pe care n-am putea-o împărtăşi) că s-ar fi produs o bruscă supravalorizare a lui Goma, aflat pe valul entuziasmului, cam aşa, adăugăm noi, cum stăteau lucrurile după „liberalizarea” din jurul anului 1965, cînd primul val şaizecist s-a văzut urcat pe podiumul unei sancţiuni estetice excesiv magnanime. În realitate a avut loc exclusiv un episod de scurtă durată al unor judecăţi adecvate: „Nu ştiu cîţi dintre noi ar fi rezistat la o asemenea sarcină întîi descalificantă, apoi hipervalorizantă, aplicată de un cîmp receptor conformist unei bio-bibliografii care este una şi aceeaşi. Ca şi cum n-ar fi fost suficient un asemenea balans, la o vreme după ce Goma – ? devenise, la noi, Goma – !, subiectul transformat în obiectul adoraţiei de breaslă a început să se certe, în parte, cu aproape toţi actorii importanţi ai scenei culturale autohtone”. Fireşte, Goma nu putea fi domolit, „cumpărat”, anihilat prin jerbe de elogii. Goma nu tăcea. Se dovedea intratabil. Urmarea? O rezervă progresivă a „scriitorului generic” (de facto adaptabil la vremi), care a încetat să-l mai laude ori pur şi simplu a decis să-l ignore. O comportare analoagă a fost cea a editurilor importante care n-au mai vrut să-i publice cărţile, chiar dacă s-au angajat s-o facă (caz frapant: Humanitas, care n-a şovăit a-i da la topit una din ele deja tipărită şi chiar a-i refuza autorului restituirea manuscriselor ce i le-a încredinţat!). Au ieşit iarăşi la suprafaţă felurite incriminări, de la cele privitoare la „lipsa de talent” pînă la „negativism”, spirit „demolator”, „ură a neputinţei”, menite a descuraja orice revenire onorabilă a celui în cauză în perimetrul de bonton al vieţii literare. Arogantul Buzura îi contestă, într-un context mustind de venin, înzestrarea epică, cu ochii aţintiţi spre oamenii zilei dinspre care pot curge considerabile avantaje, alţii precum Marta Petreu sau Vitalie Ciobanu („fratele” din Chişinău, cum îl numea Goma), inspiraţi din acelaşi oportunism vizibil cu ochiul liber, îi întorc spatele fără zăbavă. Goma nu mai „renta”. Într-un fel, am revenit la punctul de plecare. În nu mai redusă măsură decît în anii ceauşismului, Goma a ajuns să fie denunţat din nou ca un ins turbulent, un trouble-fêe, un huligan al scrisului pe care se cuvine să-l „pui la punct” ori să n-ai de-a face cu el... Situaţie ce indică o dată mai mult împrejurarea că Goma e altceva, că participă la o altă lume în raport, din păcate, cu majoritatea confraţilor d-sale, scăpînd înţelegerii lor nu doar empatice ci şi raţionale, precum o făptură de altă speţă. Producţia lui Goma „este, probabil, una foarte greu de digerat pentru mulţi dintre scriitorii importanţi de azi. Ei apar în lumina prea puţin convenabilă a laşităţii lor de acum aproape trei decenii, a propriilor compromisuri, mai mari sau mai mici, făcute pentru a păstra/obţine statutul de privilegiat. Excepţiile, în ordine morală, sunt puţine şi, de aceea, ele trebuie subliniate” (Tudorel Urian). A intervenit neîndoielnic şi o dispoziţie concurenţială, care, pesemne, încă nu s-a epuizat, dacă nu cumva, dată fiind faima pe cît de neoficială pe atît de amplă a celui în cauză, a sporit. Astfel vrăjmăşia autorităţilor comuniste s-a putut suprapune peste lipsa de scrupule a unor colegi de condei care, spre ruşinea lor indelebilă, n-au şovăit a-l huidui pe temerarul opozant, încă în momentul culminant al acţiunii sale, care a fost anul 1977, al „cutremurului oamenilor”: „Poate că este interesant de ştiut şi cine sunt cei care, în anul 1977, s-au manifestat public împotriva protestelor lui Goma, continuă Tudorel Urian. Le reproduc doar numele, după o notă a Securităţii din ziua de 10 decembrie 1977: Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ion Lotreanu, Doru Popovici, graficianul Ion Dogar-Marinescu, studenta Hydassi Ana şi profesorul Valentin Tăutu (din Cluj), studentul Radu Rădescu, profesoara Maria Panaitescu, doctorul Gheorghe Radu, Zigu Ornea, Adrian Beldeanu, Leon Kalustian, Alexandru Tocilescu, Nelu Oancea, Marin Preda, Dan Zamfirescu, Constantin Abăluţă, preoţii greco-catolici Gheorghe Chindriş, Gheorghe Coman, Dumitru Pop”. Nu ne miră prezenţa în înşiruirea citată a unor Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Zigu Ornea, Dan Zamfirescu şi nici a lui Marin Preda (n-aţi observat că în ultimii ani nu se mai prea vorbeşte despre „verticalitatea sa morală exemplară”, despre „marele său caracter” opus puterii comuniste?). În schimb ne-a surprins şi ne-a mîhnit numele unui poet mult preţuit de noi... Şi asta nu e tot. Aflăm, pe viu, şi felul în care s-au aplicat măsurile de interzicere a publicării scrierilor literară lui Goma, stigmatizat mereu ca „lipsit de talent”, spre a se ascunde resorturile reale ale prohibiţiei sale: „este vorba de cîteva pagini din sinteza periodică generată de serviciul Secretariat al DGPT, reprezentînd nota nr. 7.223 din 22 decembrie 1970, marcată ca fiind confidenţială, pagini trimise tovarăşului Gidofalfi Zoltan, împuternicitul de la Târgu-Mureş al vigilentei instituţii. (...) (1970) «aprilie: romanul Uşa noastră cea de toate zilele..., predat editurii Cartea românească, este respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, „ca urmare” (?) a „decodificării” operate de Ivasiuc, potrivit căreia „sub personajul Florica se ascunde, în fapt, Elena Ceauşescu; sub al lui Iosub, Nicolae Ceauşescu...»”. (Dan Culcer). Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, aşa cum am văzut, în zilele noastre. Lentilele deformatoare ale propagandei totalitare se dovedesc în continuare utile. I se reproşează cu năduf lui Goma consecvenţa întru culpabilizarea celor vinovaţi de compromisul cu regimul comunist. În locul unor contraargumente, intră în joc cîteva etichete ce se substituie dezbaterii care n-ar merita să aibă obiect. Pînă şi disidenţa atît de notorie a nefericitului Goma se vede pusă în paranteză. Andrei Pleşu, de pildă, deploră caracterul redus al rezistenţei anticomuniste româneşti, îndurîndu-se a-i numi doar, ca exponenţi ai ei, pe Doina Cornea şi Radu Filipescu, spre a-l... uita pe Goma. În atari circumstanţe, aşa zisul antisemitism al scriitorului a căzut ca o favoare făcută neprietenilor d-sale. Să fim bine înţeleşi în această privinţă. N-am putea împărtăşi un anume exces, o generalizare pripită prin care Goma are aerul, în unele momente, a-i pune la stîlpul infamiei pe toţi evreii (e de presupus totuşi că n-a putut fi asta intenţia d-sale, ţinînd cont de faptul că propriul său fiu e... pe jumătate de origine iudaică!). Dar e oare normal ca un subiect fierbinte precum cel în chestiune să rămînă tabu? De cîte ori nu asistăm la muşamalizarea vinovăţiei evidente a unui literat evreu doar pentru că e... evreu? „Politica corectă”, atît de lesne descumpănindu-se spre a ajunge la exagerări pe celălalt versant, e oare cazul să ne impună un astfel de protecţionism? N-ar fi îndeajuns de stînjenitor chiar pentru partea ce s-ar dori favorizată? Nu ar fi puţin onorabil pentru poporul evreu să accepte statutul „naţiunii celei mai favorizate”, spre a adapta un concept politic în vogă? Istoria literaturii noastre contemporane, după ce-a fost torturată prin ingerinţe fără număr, nu se poate scrie acceptînd în continuare vreo formă de cenzură. Iată opinia Magdei Ursache: „Un anonimeni, autor de sentinţe neargumentate, care vede iudeofobi peste tot, şuieră de indignare ca un ventil la afirmaţia că evreii (cu 2 i) au fost în fruntea bucatelor. În fruntea bucatelor literare au prea fost. Prima secţie de critică a USR a fost formată din Vitner, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu, Crohmălniceanu, plus 2 neevrei, Paul Georgescu şi Geo Dumitrescu. Discuţi despre vremea aceea, apare suspiciunea că îi vizezi pe evrei şi eşti clasat drept ceea ce nu eşti: antisemit. Există mulţi arbitri specializaţi în «antisemitizare». Chiar cînd afirmi că românii n-au fost mai puţin fanatici în aplicarea metodei realist-socialiste, tot te citesc ca neonazi, cu derivatul legionaroid. Şi cine a diriguit manu forte cultura dacă nu Iosif Chişinevschi, cu liceu neterminat, Leonte Răutu Oigenstein, Iulea Şafran (nume literar N. Moraru)? Etnicizăm ororile dacă dăm numele real al torţionarilor? Şi încă: au fost românii menajaţi în totalitarism faţă de evrei? Măcar puteau pleca (pe taxă), după cum pot să revină, conform noului diasporism: repatrierea în ţările Europei de Est”. Cine ar socoti aceste rememorări drept injuste şi aceste întrebări drept retorice ar fi de dorit să-şi exprime cu francheţe punctul de vedere spre a se putea discuta sine ira et studio o astfel de temă, legată de analizele „la cald”, însă de-o neştirbită onestitate de fond, ale lui Goma. Şi cîtuşi de puţin minoră!