vineri, 17 februarie 2012

Basarabia – eterna sacrificată



(text din cadrul Cuvântul Basarabiei, rubrică a revistei "Cuvântul", 2007)


Basarabia – eterna sacrificată[1]

 
Cât, cum, mai ales, ce se poate scrie despre Basarabia în câteva rânduri? Despre acest pământ aflat mereu, după căderea Imperiului Rus, apoi a celui Sovietic, între marginile febrile şi conflictuale ale sferelor de influenţă, un teritoriu de trecere şi de profunde legături în care etnicii români au fost după 1812 supuşi ai Ţarului, apoi, după 1918 cetăţeni români. Până în fatidicul an 1940, când au devenit, cu japca, prin asimilare colectivă „cetăţeni sovietici”, sacrificaţi între interesele statului „cesionar” şi laşităţile statului „cesionat”.
Peste două zile, la 28 iunie, se împlinesc 67 de ani de când românii au cedat Basarabia şi Bucovina de Nord. Ne-am obişnuit să repetăm date istorice ca şi când am face exerciţii matematice. Uitând că teritorii cedate înseamnă oameni, adică dislocări, deportări, deznaţionalizare, teroare, crimă, tortură fizică şi psihică, mutilare sufletească, încălcarea unor principii dublate de norme internaţionale. Ceea ce ne-ar îndreptăţi să tratăm această gravă problemă nu condescendent-cinic, ci cu responsabilitate morală, politică, istorică, culturală, economică. Dacă nu cumva toate la un loc înseamnă unul şi acelaşi lucru: ei nu sunt nici basarabeni, nici moldoveni, nici o minoritate rusificată, ci români basarabeni, aşa cum sunt şi românii olteni sau ardeleni. Statul român are obligaţia să-şi amintească, după caz, de românii basarabeni, de românii bucovineni, de românii timoceni etc. cu mai multă seriozitate, cu proiecte şi decizii politice eficiente, nu doar cu emfază şi declaraţii de îmbunătăţire a imaginii oficiale.
Decretul Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941 legifera situaţia de fapt şi nu pe cea de drept. Pe baza acestui decret şi a Convenţiei de Armistiţiu a fost organizată vânătoarea basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi în România din calea tăvălugului ideologic stalinist. Cum doreau sutele de mii de refugiaţi să fie „repuşi în drepturile de cetăţeni sovietici” după 1945 este lesne de imaginat, numai dacă ne gândim la disperarea lor de a trece Prutul în România în urma invaziei din iunie 1940. O spune scriitorul Paul Goma, martor-copil la acea vreme: „Acolo şi aşa m-a născut tata pe mine; şi amândoi am născut-o pe mama. După ce am scăpat noi de repatrierea noastră în patria rusească, am născut pe alţii, la hotelul de lângă gară; pe mulţi basarabeni şi bucovineni am născut noi, tata şi cu mine ... Am aflat că depinde de tine, trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară, în alt loc, altă dată; am aflat că, dacă te prinde frica de fals în acte, nu te mai naşti, rămâi repatriabil, ruşii te pun pe trenul lor fără frâne şi te repatriază la mama dracului în Extremul Orient – ca pe unchiu-meu, Popescu... Când o să fiu mare, n-or să mai fie ruşi pe-aici, aşa că o să pot chiar să pun pe hârtie – ca să nu se mai spună că noi, românii, n-avem istorie.” (Arta refugii, Ed. Dacia, Cluj, 1991, pp. 154-155)
Nici basarabenii şi nici bucovinenii nu au beneficiat în iunie 1940 de dreptul de opţiune, aşa cum cereau normele elementare de drept internaţional, deoarece indivizii vizaţi de anexiune nu pot fi privaţi de dreptul de a opta. Astfel încât, astăzi, ca şi atunci, rămânem martorii pasivi ai „istoriei”, ai „dreptului forţei”.
Cetăţenia română a basarabenilor este în postcomunism o temă de frustrări şi nedreptăţi, o dispută surdă. Dacă până la căderea oficială a regimurilor comuniste din Europa cei care oprimau popoare erau simplu de identificat, astăzi termenii falsului dialog sunt mult mai cinici. Se practică o diplomaţie abruptă, care ţinteşte strategii ce lasă de o parte individul – strivit între discursurile despre drepturile universale ale omului şi interesele globalizatoare ale celor puternici.
Recent, în cadrul unei emisiuni televizate, Iulia Gorea-Costin – consulul Republicii Moldova la Bucureşti a avut un discurs ce distonează cu politica preşedintelui Voronin, dar, mai ales, cu cea a guvernanţilor de la Bucureşti: redarea cetăţeniei române basarabenilor este un act de justiţie, deoarece la 1812 şi 1940 poporul basarabean nu a fost întrebat ce doreşte; destul au aşteptat basarabenii cuminţi pentru ca România să obţină o poziţie stabilă pe scena europeană; cererile de obţinere a cetăţeniei române sunt mai multe decât arată cifrele oficiale. Fiind întrebată când crede că va redeveni România o Românie Mare, a răspuns simplu: „atunci când politicienii nu doar vor şti adevărul, dar îl şi vor asuma…”.



[1] Timp de un an am ţinut în revista „Cuvântul” o rubrică – pe care, onorându-mă, Răzvan Ţupa m-a rugat să o inaugurez şi să o hrănesc –, intitulată „Cuvântul Basarabiei”. Cred că de vreo două ori am împărţit-o cu Mihail Vakulovski. Când revista a fost preluată de Sorin Antohi, a dispărut şi rubrica dedicată Basarabiei şi basarabenilor. (notă din 17 febr. 2012)

Un comentariu:

  1. Basarabia este sacrificata si azi de interesele inguste ale politicienilor de Bucuresti...

    RăspundețiȘtergere