sâmbătă, 4 februarie 2012

Vasile Paraschiv – o conştiinţă de patrimoniu a românilor

In memoriam

Vasile Paraschiv – o conştiinţă de patrimoniu a românilor

L-am cunoscut pe Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928-4 februarie 2011) mai întâi din Jurnalele lui Paul Goma şi din corespondenţa cu scriitorul exilat la Paris. La începutul anilor 2000, l-am cunoscut pe viu, însoţit de doamna sa – Luiza, la simpozioanele Asociaţiei „15 noiembrie 1987 Braşov”. Ulterior, ne-am tot văzut pentru a lucra la memoriile sale, pe care le-am îngrijit la Curtea Veche. 


În 1968, când a ieşit din partidul comunist şi a început să se lupte pentru normalitate, nu mă născusem. Până în 1977 – când împlinisem 8 ani – avusese deja serios de a face cu Securitatea şi cu indiferenţa semenilor. Vasile Paraschiv nu face parte nici din amintirile mele legate de anii 1978 – vizita lui în Franţa, 1979 – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, sau de sfârştiul anilor 1970 şi de anii 1980, când – una, două – era bătut, răpit, internat cu forţa în azilele psihiatrice (chiar şi în 1989, înainte de marea lovitură de stat, a fost internat la Voila-Câmpina). În 1983 am intrat la liceu, plecasem de acasă, unde tata asculta Europa Liberă şi Vocea Americii la un aparat de radio (cumpărat din prima obţinută de mama de la protectorul nostru stat socialist, pentru că născuse al treilea copil – adică pe mine). Aşadar, mă rupsesem de mediul rural, oarecum liniştit, în care un om simplu – tata – transforma pentru o vreme bucătăria într-un spaţiu al speranţei. Totuşi, din perioada aceea îmi răzbat în memorie, mai mult afectivă, glasul Regelui Mihai, vocea inconfundabilă a Monicăi Lovinescu, şi, desigur, acordurile muzicale, atât de reverberante, ale Actualităţii Româneşti. Uneori poate fi interesantă legătura între lucruri aparent minore şi diferite. Cum un copil nedorit, venit pe lume sub obligativitatea Decretului nr. 770 din 1966, avea să aleagă să studieze comunismul peste 20 de ani, între altele, pentru că avusese o copilărie destul de tristă şi cu lipsuri. Dar, mai ales pentru că tatăl i-a alimentat în permanenţă un spirit de revoltă interioară, de dreptate minimală într-un spaţiu al nedreptăţii totale.
Detaliile autobiografice pot veni în sprijinul înţelegerii integrate a unei epoci, iar în ce priveşte comunismul (românesc) şi memoria lui avem totul de limpezit şi de asumat.
Vasile Paraschiv este o părticică puternică de lumină în această tabula rasa, o lumină cu atât mai impor­tantă cu cât conformismul şi amnezia au fost cultivate cu osârdie de cvasi­ma­jo­ri­ta­tea românilor. Fie din comoditate pur şi simplu, fie din proiect pseudocultural. Din oamenii supuşi experimentului reeducării generalizate prin mutaţii psihoculturale, după 1945, îndeosebi după 1948, s-a născut generaţia mea – gata anesteziată împotriva normalităţii. Conformismul şi amnezia se sprijină întotdeauna pe frică şi laşitate, pe dorinţa meschină de a fi „în rândul lumii” şi chiar deasupra ei, cu orice preţ. Sigur că acestea sunt, mai mult sau mai puţin, aserţiuni cu caracter general. Pe care nu le-am putea formula dacă nu am avea şi contraexemple de referinţă. Dar amnezia generaţiei mele este una moştenită, aproape genetic, nu una alimentată de noi înşine, ci de părinţii noştri.
Ştiind câte sute de mii de oameni au avut de a face direct cu teroarea practicată de regimul comunist prin intermediul Securităţii, Miliţiei, Procuraturii etc., câţi au ajuns în puşcăriile politice şi în coloniile de muncă forţată, câţi au fost deportaţi, câţi executaţi etc. etc. ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce s-a tocit atât de mult simţul de conservare al demnităţii individuale şi naţionale. De ce, având atâtea exemple de rezistenţă adevărată, flacăra memoriei colective a fost stinsă în cele din urmă de alergătura bezmetică după supravieţuirea biologică. De ce intelectualii noştri – adică acei oameni mai mult sau mai puţin instruiţi în şcoli superioare, dar înzestraţi de la bunul Dumnezeu cu minte şi capacitate de discernământ, chemaţi să fie îndrumătorii concetăţenilor lor, nu şi-au luat misiunea în serios. De ce această discrepanţă nefastă, adâncă, jenantă, umilitoare între realitatea istorică-umană şi scenariile postdecembriste ale unei aşa-zise rezistenţe pe multiple paliere. O rezistenţă de vorbe postfactum. Intelectualitatea noastră – cu excepţiile rare ce pot fi documentate – s-a înghesuit la ascensiune profesională, trai comod şi onoruri. Înainte şi după, la fel. Diferenţa o constituie un comportament mai apăsat interesat după 1989, şi asta datorită unui mediu – să-l numim politic – în care a dispărut frica de Securitate. Deşi ne-am fi aşteptat ca măcar spaima de aflarea trecutului colaboraţionist în cazul unora să mai separe apele, cât de cât. Dacă ruşine nu le-a fost niciodată. Însă, iată, decembrie 1989 a înlăturat acest impas: frica de Securitate, această maşinărie care a funcţionat din plin, în ciuda neajunsurilor sale. Şi pe care Paul Goma a numit-o Răul Absolut. O spaimă convertită pervers în (auto)cultul martiriului. Oricine poate ceda presiunilor, şantajului, fricii. Toţi suntem oameni. Însă nu mai are nicio scuză acela care a semnat pactul cu diavolul, dacă în continuare tace, neîncercând să-şi ispăşească greşelile prin recunoaşterea lor.
Întrebarea subsecventă este: Dacă am avut o rezistenţă atât de bine articulată cultural, social, religios – precum ne persuadează intelectualii noştri cei mai mediatizaţi, cum de ne prezentăm azi ca o mulţime dezintegrată de amnezici, de confuzi, de manipulabili? Şi cum putem explica existenţa uimitoare a unui om ca Vasile Paraschiv, fragilitatea răzbătătoare a unei Doina Cornea, puterea unui Calciu-Dumitreasa, curajul unui Radu Filipescu (închişi amândoi în anii 1980 în temuta închisoare Aiud?) într-un ocean tăcut la suprafaţă, mocnind de frustrări în adânc? Ei de ce nu au „rezistat” ca toată lumea românească, mai ales după strivirea Mişcării Goma, a revoltei minerilor din Valea Jiului, a SLOMR, mai târziu a revoltei muncitorilor de la Braşov? Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundă intelectualii noştri, pe înţelesul românilor de toată speţa.
Un exemplu „minor” de confuzie semănată candid: Bedros Horasangian îi „atrage atenţia” lui Andrei Pleşu „că Nicu Steinhardt nu a avut hârtie şi creion la mititica, să scrie acolo Jurnalul fericirii, cum a afirmat senin domnia sa în dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, din emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu (TVR 1, duminică, 23 ianuarie). Poate am înţeles noi greşit, să zicem. Totuşi, e bine de ştiut că l-a scris ulterior ieşirii de la pârnaie, manuscrisul a fost confiscat de băieţii cu ochi albaştri şi rescris apoi, din memorie, de acel fantast gânditor şi monah român. (...) Nu de altceva, dar emisiunea de pe TVR 1 a pătruns şi acolo unde nu au ajuns şi cărţile lui N. Steinhardt”[1]. Am toată încrederea că Dl Horasangian nu fabulează într-un text public. Recent, l-am văzut pe Dl Andrei Pleşu la emisiunea de pe TVR Cultural, realizată de criticul Daniel Cristea-Enache („Literatura azi”), emisiune în care filozoful şi eseistul Andrei Pleşu a ţinut un discurs, altfel, admirabil, despre cât de naivi, în eroare etc. sunt aceia care consideră că se putea rezista pe vremea comunismului, altfel decât... nerezistând, sau altfel decât au făcut-o domnia sa şi grupul din care făcea parte. Nu am reţinut cuvintele, dar aceasta era ideea, în contextul grupului de la Păltiniş. „Ochiul magic” al Cronicarului de la „România literară” le ridică celor „doi mari intelectuali români” mingea la fileu: „Duminică seara, la oră de vârf, am avut plăcuta surpriză să-i vedem şi să-i ascultăm pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. A fost o încântare să-i urmărim pe aceşti doi mari intelectuali români dialogând despre speranţă în dimensiunea ei mundană, dar şi în cea spirituală, legată de nevăzut. Iar această Românie reprezentată de Pleşu şi Liiceanu, adusă pe ecranele televizoarelor, este o Românie normală, civilizată, plină de strălucire a minţii, o Românie în care se recunoaşte şi Cronicarul şi mulţi asemenea lui, ce se simt ultragiaţi când asistă la nesfârşita paradă de non-valori/ «vedete» pe care le promovează zi de zi televiziunile noastre”[2]. Nu, N. Steinhardt nu şi-a „scris în puşcărie Jurnalul fericirii”, carcera comunistă nu a fost club de culturalizare. Eventual, de reeducare, dar Steinhardt nu a trecut pe acolo. În schimb, l-a trăit direct pe Dumnezeu, la Jilava, unde s-a creştinat. Aşa cum Vasile Paraschiv şi-a trăit deznădejdea, disperarea, chinurile, durerile fizice cauzate de bătăi etc. etc. – pe viu, nu perorând despre ele. Fără să fi avut parte de o strângere tăcută şi prietenească în braţe, din care să fi simţit că nu e, totuşi, singur. Asta propunea Andrei Pleşu ca remediu pentru disperare: ajutor material sau, măcar, o strângere în braţe.
Cât de absorbiţi au fost românii, strânşi de pe la treburile lor, în vieţile lor dirijate de „raţiunile” crizei, chiar într-o zi de duminică, de discuţia preţioasă dintre cei doi intelectuali ar fi greu de spus. Literatului de la „România literară”, ascuns sub marca anonimizatoare Cronicarul, îi pare că ar fi vorba despre o „Românie normală, civilizată, plină de strălucire a minţii”. Nouă, ştiind că mâine va fi înmormântat Vasile Paraschiv – un exemplu autentic de om normal, dar considerat pe la colţuri de către intelighenţi un soi de nebun –, ne pare un teatru de fiţe. Discrepanţa e cu atât mai vizibilă cu cât Paraschiv, prezent printre „numeroase personalităţi” la ceremonia de decernare a „înaltelor” distincţii de către preşedintele Traian Băsescu, a fost singurul care a refuzat „Steaua României”. Ceea ce nu au făcut actorii Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, poeta Ana Blandiana, istoricii Şerban Papacostea (fost deţinut politic) şi Andrei Pippidi, criticul Nicolae Manolescu sau regizorul Lucian Pintilie. Au fost tare ruşinaţi şi peste poate de uimiţi (îmi amintesc imaginile văzute la televizor). Le era ruşine de ruşinea lui Vasile Paraschiv, cum spune poporul... Schimbând perspectiva, singurul netitrat din sala de festivităţi de la Cotroceni le-a tras o palmă usturătoare, atât înalţilor oameni de cultură, cât şi preşedintelui comunist, transformat peste noapte în cavalerul dreptăţii anticomuniste. Semn că vanitatea şi competenţele profesionale nu ţin loc de statură morală. Lui Paraschiv nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să fie considerat nebun (zeci de ani până în 1989) şi după, mai ales după acest moment antologic petrecut la 1 decembrie 2008, de Ziua naţională a României. După cum nu i-a fost când a făcut atâtea drumuri la Bucureşti, uneori însoţit de fetiţa lui – Maria-Luiza, pentru a semna Scrisoarea Goma, în 1977, dar şi pentru a se interesa de soarta familiei Goma, care era asediată de Securitate. În timp ce scriitorii şi intelectualii se dădeau la fund, ca nu cumva să fie asociaţi cu Paul Goma, unii dintre ei colportând dezinformări plasate de Securitate. Nu i-a fost nici în 1978: „La 30 aprilie 1978 pe când mă întorceam acasă cu trenul de la Paris, la graniţa Curtici am fost dat jos cu forţa de către organele Ministerului de Interne şi urcat tot cu forţa în altul, care mergea în sens invers, spre Viena. Aşa am fost eu, cetăţean român, expulzat şi dat afară din România, de către activiştii statului şi partidului din Ministerul de Interne, în mod abuziv, fără nici un temei legal, fără nici o explicaţie, fără bilet de tren, fără bani în buzunar, fără adăpost şi fără mijloace de existenţă, pentru motivul că am vorbit liber şi am spus adevărul la Paris”. Ar fi potrivit să ne amintim ce făceau intelectualii care „scăpau” în excursii în Europa occidentală...
Deşi era bolnav de grija celor trei copii, a soţiei, a soacrei vârstnice, Vasile Paraschiv nu a dat înapoi niciodată, normalitatea lui a fost mai puternică. Esenţa umanităţii lui, pentru care, în ţara orbilor, a ajuns la „balamuc” de atâtea ori, a învins. De fiecare dată a ieşit şi mai hotărât să nu cedeze, în ciuda Partidului şi Securităţii. Iar familia lui l-a iubit şi l-a susţinut necondiţionat.
Vasile Paraschiv, chiar tremurând de frică, nu s-a temut niciodată şi nu i-a fost ruşine niciodată. Până în clipa în care a murit. Normalitatea lui rămâne întreagă şi fără onorurile statului român, pentru că el constituie o conştiinţă de patrimoniu a noastră. Este valabil pentru toţi aceia, puţini, care privesc vremurile de sus, şi nu sub povara lor.
Fie-i ţărâna uşoară, Dumnezeu să-l odihnească, în sfârşit!
4-7 februarie 2011

 [text apărut în "Cultura", febr. 2011]
 




[1] Bedros Horasangian, Unire cu huiduieli, „Observator cultural”, Nr. 561, 04.02.2011.
[2] „România literară”, nr. 4/ 2011.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu