oboseala bătrânului samovar
Mamei Ileana şi
lui Papa Sandu
Anna Ivanovna Ciubotaru fixa de mai bine de 20 de minute
samovarul ce-i păstra iniţialele, alături de ale străbunicului ei. Rădăcinile
acestuia creşteau din arborele imperial. De înţeles de ce bunica Marusia ţinuse
ca bătrânul samovar să ajungă dar la botezul micuţei Anna.
O fosilă ţaristă, îşi spunea bătrâna acum. A supravieţuit
asediului Moscovei, Revoluţiei din Februarie, celei din Octombrie, lui Lenin,
lui Stalin, lui Hruşciov etc. etc. şi chiar faimei triste a unei înaintaşe de
care ea nu se simţea legată în niciun chip. Port
un nume faimos, care-i, totuşi, atât de banal. Hai să ciocnim înălţimea ta, ha,
ha, ha! Frumuseţea din alte vremuri închină păhărelul.
Anna Ivanovna nu se bucură prea mult de glasnosti, şi nici din perestroika. Nu apucă nici bucuria
independenţei Basarabiei. În schimb, o trăi bărbatul ei, care se prăpădi la a
doua aniversare a zilei limbii române dintre Prut şi Nistru. Uniunii Sovietice
îi mai ajunseră zilele cât să-i dănţuiască rusoaicei dezmoştenite pe mormânt.
Oamenii nu-şi
schimbă moravurile cu una, cu două. Fiind odraslă nobilă, educaţia ei putea
trece în ochii unora drept o regretabilă intransigenţă, o inacceptabilă lipsă
de aderenţă la realitate. Pentru cei mai mulţi nu era decât o problemă cu capul
(pentru „străinii” pestriţi împământeniţi de tătuca Stalin în Basarabia, şi
pentru care ea era tot o străină).
Cea mai importantă rupere de sine a fost supravieţuirea. Deseori se întrebase
dacă asta nu îi anula cu totul sistemul de valori. Se dovedi, în cele din urmă,
că Anna Ivanovna se fofilase destul de dialectic printre siberiile încâlcite
ale sufletului rus, acolo unde valorile creşteau la preţ ori expirau la
comandă, în funcţie de ucazul politic. Sistemele nu sunt decât nişte vorbe,
asta mai învăţase Anna Ivanovna Ciubotaru.
31 august 1989. Zace în fotoliul decrepit, ce-i seamănă
atât de mult... Ridică păhărelul în dreptul luminii pâcloase din fereastră, se
uită printre cele două ape roşietice ale amurgului... da... uneori, până şi
siberiile se lasă domesticite de marea vânzoleală a sufletului rus… Anna
Ivanovna îşi gâlgâie vorbele printre gingiile ştirbe, mai soarbe din păhăruţul
de coniac (reminiscenţă de comportament nobiliar, că doar n-o să înghită vodcă
şi vin alcoolizat, ca mujicii… şi când te gândeşti ce mare producătoare fusese
ţărişoara asta, îngăimă ea printre sughiţuri).
Cu un rictus autoironic, fixează ochii pe vas. Îşi
doreşte atât de mult să-şi amintească… după ce toată viaţa s-a silit să
uite.
Înfloriturile baroce ale robinetului se tot subţiază şi
se depărtează una de alta; aburii coniacului îmblânzesc aerul. Se furişează
timidă prin poarta Palatului de Iarnă, zăpada scrâşneşte-năbuşit sub
cizmuliţele roşii; de mână o strânge bunica Marusia. Să nu uite când să facă
plecăciunea, când să întindă mâna… Ce s-ar mai răsuci ea acum în mormânt dacă
i-ar spune că şi-a unit viaţa cu un ciubotar… Chiar medic fiind, dar să poarte
un asemenea nume… este sub demnitatea Romanovilor.
Soarbe încetişor. Cumpăneşte vorbe în gând. Nu, ea nu îi
spune niciodată bunicii, n-ar avea curaj… sau mai degrabă i-ar fi milă să o
umilească suplimentar. Mai bine că nu a aflat, acolo în colţul îngheţat al
Arhipelagului pe unde i-or fi albind oasele, dacă s-o fi îndurat careva să-i
sape o groapă. Să fi ştiut, ar fi fost în stare să-i caute mormântul şi să-i
spună tot, tot! Bunica n-ar fi fost de acord în ruptul
capului ca o rusoaică de viţă să se mărite cu un… un individ lipsit de vână
albastră. Mai bine Siberia, decât Chişinău!
Iată lecţia de care istoria a iertat-o pe biata Doamnă
Marusia!
Anna supravieţuise, înghiţind frustrare după frustrare un
car de viaţă. Dădu din mână, gonind o muscă invizibilă de deasupra paharului.
Vru să-l ducă la gură. Se răzgândi. Avea 14 ani în 1918, când Dumnezeu i l-a
scos în cale pe tânărul basarabean, căruia i se rupea inima văzând-o cu mâinile
roşii, cu pielea mereu iritată. Timp de 4 ani, spălă rufe în casele noii
burghezii roşii, în aşteptarea prinţului.
Şi se uniră în Domnul prin 1922, odată cu naşterea Uniunii...
Singurul
om în care mai avea încredere. Un străin. De
atunci se tot întrebă pentru ce o salvase Dumnezeu de la soarta familiei sale.
Nu avea copii, nu avea rude, trăia într-un oraş de care nu o lega nicio
amintire. Basmele se aflau în cufărul de dinainte de Revoluţie. Se simţea acum
de parcă l-ar fi avut mereu la îndemână, pregătită pentru carceră.
Înainte de Revoluţie şi după… cele două perioade ale
umanităţii, aşa cum o cunoscuse ea.
Când, printr-o minune, Leonid reuşi să termine facultatea
(în Uniune, deşi fusese acceptat pe timpul ţarului), trecură din localitate în
localitate, cu bocceluţele în mână, oprindu-se câteva luni, uneori un an
întreg, pe unde oamenii aveau nevoie de asistenţă medicală, iar ei puteau
astfel să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta şi să-şi piardă urma. Până ajunseră
la Chişinău, la puţin timp după cedare. Cuvântul avea o reverberaţie sistolică
în inima lui Leonid. Constatară că familia Ciubotaru nu mai avea casă, fusese
confiscată de puterea sovietică. În plină „efervescenţă ideologică”, ai lui
fuseseră rupţi de obârşie şi azvârliţi în Siberia. Anna îşi luase cufăraşul cu
povestea de prinţesă, brusc întreruptă de „voinţa clasei muncitoare”, şi îşi
urmase devotată soarta exact în locurile acelea dinspre care se scurgeau bou-vagoanele
ticsite cu trădători şi culaci români pe direcţia Cercului
Polar. Pentru ea Basarabia deveni un astfel de cerc. Un vertij se tot rostogoli
în conştiinţa-i pusă la încercare. Multe nopţi, ani de-a rândul, chipurile
copiilor din bou-vagoane i-au înspăimântat somnul. Capetele cu ochi bulbucaţi
şi străvezii, cerşind aer şi apă printre scândurile prinse de-a curmezişul,
răsăreau periodic, amintindu-i că nu există viitor.
Nu trăi decât pentru a-şi sluji cu devotament bărbatul.
Pe care nu ea l-a vrut, dar nici părinţii nu i-l aleseseră, aşa cum s-ar fi
întâmplat dacă unchiul Nicolai nu ar fi fost executat de puterea bolşevică. Era
dincolo de voinţă: soarta i-l scosese-n cale. Luni de zile, ascunzându-se de
„vigilenţa revoluţionară”, nu a putut să accepte, nu a vrut să închidă ochii şi
să îi vadă împuşcaţi. Nu, nu pe unchiul Nicolai!, el era aşa de blând… Nici pe
firavul Alexei…
Într-o dimineaţă de septembrie îşi puse unica rochie,
roasă de atâta purtare, strânse părul în coc, pe ceafă, ca femeile acelea
sărmane pe care le vedea umblând pe străzi fără să caute ceva anume, şi îl
aşteptă pe Leonid în parc, la banca ştiută. Îşi făcură promisiuni de credinţă
şi aşteptare. Aşa a fost să fie, răspundea ea prin anii ’80, când nu mai conta
dacă este auzită.
Vechiul samovar îşi resorbise strălucirea, undeva, pe
dulapul din bucătărie, şi odată cu el vuietul vremurilor în care vajnica
Marusia primea la ceai, joia după-amiaza, în camera mare a casei din Petersburg.
În jurul lui forfotise viaţa selectă din oraşul lui Petru, fusese personaj
principal în mâinile elegante ale distinsei doamne. Însuşi ţarul îl onorase cu
o iarnă înainte de…
Dar povestea asta s-a cuibărit deja pe fundul cufărului.
Petersburgul şi Moscova au pentru Anna Ivanovna fascinaţia aromelor din Ajunul
Crăciunului copilăriei.
Din septembrie 1918, atunci când a fost sigură că nu mai
există întoarcere, că execuţia avusese loc, viaţa ei s-a ghemuit în cufăr. Dacă
până şi deadea Nicalai, care fusese
cel mai puternic om din Imperiu...
A urmat supravieţuirea, în aşteptarea lui Leonid. Apoi
bejenia în doi, prin Uniunea celor mai îndrăzneţe promisiuni. N-au ştiut
niciodată ce înseamnă să fii tânăr.
Mai ia o înghiţitură. Mintea îi sare de la una la alta.
Ca orice rusoaică din trecut, Anna Ivanovna este femeie
foarte domestică, devotată bărbatului ca lui Dumnezeu. Odată descoperit ţelul
supravieţuirii în patria revoluţiei, ea deveni doamna doctor Leonid Ciubotaru,
după moda burghezo-moşierească. Fu nevastă preacredincioasă 67 de ani. Ca o
bună creştină, avea datoria să trăiască. Datoria şi onoarea le moştenise odată
cu sângele albastru.
Priveşte mânerul fix al samovarului, apoi pe cel mobil.
Îşi dă seama că e singurul samovar pe care şi-l aminteşte… nu ştie dacă aşa
trebuie să fie, unul mobil, unul imobil. Precum viaţa ei, precum gândurile şi
dorinţele. Singurele ei dorinţe fuseseră să uite şi să aibă grijă de bărbat.
Dar au obosit-o atâta, că azi nu vrea decât să se odihnească. Ştie că bunul,
înţelegătorul Leonid o va ierta.
Dacă ar fi putut să afle cumva bunica Marusia că
apartenenţa la familia Romanovilor devenise un blestem... Ceea ce altădată era
carte de trecere acum devenise un stigmat, numai profesia soţului ei îi salvase
pe amândoi, şi de la moarte şi de la deportare. Acum ştia, Siberia o ajutase pe
bunica Marusia să depăşească multe vanităţi şi să treacă pragul multor
obişnuinţe…
Mângâie samovarul cu o privire tot mai obosită, şi
zâmbetul lui deadea Nicalai o
învălui pentru ultima dată, cu tandreţea aceea care nu trebuia vorbită, fiind
interzisă de etichetă. De pe puntea iahtului imperial unchiul Nicolai îi
flutură o batistă cu monogram auriu. Briza de pe ţărmul Odessei se anină acum
pe obraz. Este împăcată. Cufărul nu mai este atât de greu.
Cu ultimele picături din pahar, înghite şi pastilele
rămase pe fundul flaconului de distonocalm. Mai aruncă o privire bătrânului
samovar şi vru ca el să îi îndeplinească o dorinţă. Să simtă palma caldă a lui
Leonid pe obraz, ea să îi spună ce frumos eşti tu Leonid, singura bucurie
îngăduită de Dumnezeu mie. Convinsă că tristeţea nu este decât caimacul
singurătăţii asumate.
El s-o întrebe: cum te mai simţi azi Anna Ivanovna?
Abasită,
tare abasită mă simţiesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu