marți, 7 februarie 2012

oboseala bătrânului samovar


 

 

oboseala bătrânului samovar


Mamei Ileana şi lui Papa Sandu

Anna Ivanovna Ciubotaru fixa de mai bine de 20 de minute samovarul ce-i păstra iniţialele, alături de ale străbunicului ei. Rădăcinile acestuia creşteau din arborele imperial. De înţeles de ce bunica Marusia ţinuse ca bătrânul samovar să ajungă dar la botezul micuţei Anna.
O fosilă ţaristă, îşi spunea bătrâna acum. A supravieţuit asediului Moscovei, Revoluţiei din Februarie, celei din Octombrie, lui Lenin, lui Stalin, lui Hruşciov etc. etc. şi chiar faimei triste a unei înaintaşe de care ea nu se simţea legată în niciun chip. Port un nume faimos, care-i, totuşi, atât de banal. Hai să ciocnim înălţimea ta, ha, ha, ha! Frumuseţea din alte vremuri închină păhărelul.
Anna Ivanovna nu se bucură prea mult de glasnosti, şi nici din perestroika. Nu apucă nici bucuria independenţei Basarabiei. În schimb, o trăi bărbatul ei, care se prăpădi la a doua aniversare a zilei limbii române dintre Prut şi Nistru. Uniunii Sovietice îi mai ajunseră zilele cât să-i dănţuiască rusoaicei dezmoştenite pe mormânt.
 Oamenii nu-şi schimbă moravurile cu una, cu două. Fiind odraslă nobilă, educaţia ei putea trece în ochii unora drept o regretabilă intransigenţă, o inacceptabilă lipsă de aderenţă la realitate. Pentru cei mai mulţi nu era decât o problemă cu capul (pentru „străinii” pestriţi împământeniţi de tătuca Stalin în Basarabia, şi pentru care ea era tot o străină). Cea mai importantă rupere de sine a fost supravieţuirea. Deseori se întrebase dacă asta nu îi anula cu totul sistemul de valori. Se dovedi, în cele din urmă, că Anna Ivanovna se fofilase destul de dialectic printre siberiile încâlcite ale sufletului rus, acolo unde valorile creşteau la preţ ori expirau la comandă, în funcţie de ucazul politic. Sistemele nu sunt decât nişte vorbe, asta mai învăţase Anna Ivanovna Ciubotaru.
31 august 1989. Zace în fotoliul decrepit, ce-i seamănă atât de mult... Ridică păhărelul în dreptul luminii pâcloase din fereastră, se uită printre cele două ape roşietice ale amurgului... da... uneori, până şi siberiile se lasă domesticite de marea vânzoleală a sufletului rus… Anna Ivanovna îşi gâlgâie vorbele printre gingiile ştirbe, mai soarbe din păhăruţul de coniac (reminiscenţă de comportament nobiliar, că doar n-o să înghită vodcă şi vin alcoolizat, ca mujicii… şi când te gândeşti ce mare producătoare fusese ţărişoara asta, îngăimă ea printre sughiţuri).
Cu un rictus autoironic, fixează ochii pe vas. Îşi doreşte atât de mult să-şi amintească… după ce toată viaţa s-a silit să uite. 
Înfloriturile baroce ale robinetului se tot subţiază şi se depărtează una de alta; aburii coniacului îmblânzesc aerul. Se furişează timidă prin poarta Palatului de Iarnă, zăpada scrâşneşte-năbuşit sub cizmuliţele roşii; de mână o strânge bunica Marusia. Să nu uite când să facă plecăciunea, când să întindă mâna… Ce s-ar mai răsuci ea acum în mormânt dacă i-ar spune că şi-a unit viaţa cu un ciubotar… Chiar medic fiind, dar să poarte un asemenea nume… este sub demnitatea Romanovilor.
Soarbe încetişor. Cumpăneşte vorbe în gând. Nu, ea nu îi spune niciodată bunicii, n-ar avea curaj… sau mai degrabă i-ar fi milă să o umilească suplimentar. Mai bine că nu a aflat, acolo în colţul îngheţat al Arhipelagului pe unde i-or fi albind oasele, dacă s-o fi îndurat careva să-i sape o groapă. Să fi ştiut, ar fi fost în stare să-i caute mormântul şi să-i spună tot, tot! Bunica n-ar fi fost de acord în ruptul capului ca o rusoaică de viţă să se mărite cu un… un individ lipsit de vână albastră. Mai bine Siberia, decât Chişinău!
Iată lecţia de care istoria a iertat-o pe biata Doamnă Marusia!
Anna supravieţuise, înghiţind frustrare după frustrare un car de viaţă. Dădu din mână, gonind o muscă invizibilă de deasupra paharului. Vru să-l ducă la gură. Se răzgândi. Avea 14 ani în 1918, când Dumnezeu i l-a scos în cale pe tânărul basarabean, căruia i se rupea inima văzând-o cu mâinile roşii, cu pielea mereu iritată. Timp de 4 ani, spălă rufe în casele noii burghezii roşii, în aşteptarea prinţului. Şi se uniră în Domnul prin 1922, odată cu naşterea Uniunii...
Singurul om în care mai avea încredere. Un străin. De atunci se tot întrebă pentru ce o salvase Dumnezeu de la soarta familiei sale. Nu avea copii, nu avea rude, trăia într-un oraş de care nu o lega nicio amintire. Basmele se aflau în cufărul de dinainte de Revoluţie. Se simţea acum de parcă l-ar fi avut mereu la îndemână, pregătită pentru carceră.
Înainte de Revoluţie şi după… cele două perioade ale umanităţii, aşa cum o cunoscuse ea.
Când, printr-o minune, Leonid reuşi să termine facultatea (în Uniune, deşi fusese acceptat pe timpul ţarului), trecură din localitate în localitate, cu bocceluţele în mână, oprindu-se câteva luni, uneori un an întreg, pe unde oamenii aveau nevoie de asistenţă medicală, iar ei puteau astfel să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta şi să-şi piardă urma. Până ajunseră la Chişinău, la puţin timp după cedare. Cuvântul avea o reverberaţie sistolică în inima lui Leonid. Constatară că familia Ciubotaru nu mai avea casă, fusese confiscată de puterea sovietică. În plină „efervescenţă ideologică”, ai lui fuseseră rupţi de obârşie şi azvârliţi în Siberia. Anna îşi luase cufăraşul cu povestea de prinţesă, brusc întreruptă de „voinţa clasei muncitoare”, şi îşi urmase devotată soarta exact în locurile acelea dinspre care se scurgeau bou-vagoanele ticsite cu trădători şi culaci români pe direcţia Cercului Polar. Pentru ea Basarabia deveni un astfel de cerc. Un vertij se tot rostogoli în conştiinţa-i pusă la încercare. Multe nopţi, ani de-a rândul, chipurile copiilor din bou-vagoane i-au înspăimântat somnul. Capetele cu ochi bulbucaţi şi străvezii, cerşind aer şi apă printre scândurile prinse de-a curmezişul, răsăreau periodic, amintindu-i că nu există viitor.
Nu trăi decât pentru a-şi sluji cu devotament bărbatul. Pe care nu ea l-a vrut, dar nici părinţii nu i-l aleseseră, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă unchiul Nicolai nu ar fi fost executat de puterea bolşevică. Era dincolo de voinţă: soarta i-l scosese-n cale. Luni de zile, ascunzându-se de „vigilenţa revoluţionară”, nu a putut să accepte, nu a vrut să închidă ochii şi să îi vadă împuşcaţi. Nu, nu pe unchiul Nicolai!, el era aşa de blând… Nici pe firavul Alexei…
Într-o dimineaţă de septembrie îşi puse unica rochie, roasă de atâta purtare, strânse părul în coc, pe ceafă, ca femeile acelea sărmane pe care le vedea umblând pe străzi fără să caute ceva anume, şi îl aşteptă pe Leonid în parc, la banca ştiută. Îşi făcură promisiuni de credinţă şi aşteptare. Aşa a fost să fie, răspundea ea prin anii ’80, când nu mai conta dacă este auzită. 
Vechiul samovar îşi resorbise strălucirea, undeva, pe dulapul din bucătărie, şi odată cu el vuietul vremurilor în care vajnica Marusia primea la ceai, joia după-amiaza, în camera mare a casei din Petersburg. În jurul lui forfotise viaţa selectă din oraşul lui Petru, fusese personaj principal în mâinile elegante ale distinsei doamne. Însuşi ţarul îl onorase cu o iarnă înainte de…
Dar povestea asta s-a cuibărit deja pe fundul cufărului. Petersburgul şi Moscova au pentru Anna Ivanovna fascinaţia aromelor din Ajunul Crăciunului copilăriei.
Din septembrie 1918, atunci când a fost sigură că nu mai există întoarcere, că execuţia avusese loc, viaţa ei s-a ghemuit în cufăr. Dacă până şi deadea Nicalai, care fusese cel mai puternic om din Imperiu...
A urmat supravieţuirea, în aşteptarea lui Leonid. Apoi bejenia în doi, prin Uniunea celor mai îndrăzneţe promisiuni. N-au ştiut niciodată ce înseamnă să fii tânăr.
Mai ia o înghiţitură. Mintea îi sare de la una la alta.
Ca orice rusoaică din trecut, Anna Ivanovna este femeie foarte domestică, devotată bărbatului ca lui Dumnezeu. Odată descoperit ţelul supravieţuirii în patria revoluţiei, ea deveni doamna doctor Leonid Ciubotaru, după moda burghezo-moşierească. Fu nevastă preacredincioasă 67 de ani. Ca o bună creştină, avea datoria să trăiască. Datoria şi onoarea le moştenise odată cu sângele albastru.
Priveşte mânerul fix al samovarului, apoi pe cel mobil. Îşi dă seama că e singurul samovar pe care şi-l aminteşte… nu ştie dacă aşa trebuie să fie, unul mobil, unul imobil. Precum viaţa ei, precum gândurile şi dorinţele. Singurele ei dorinţe fuseseră să uite şi să aibă grijă de bărbat. Dar au obosit-o atâta, că azi nu vrea decât să se odihnească. Ştie că bunul, înţelegătorul Leonid o va ierta.
Dacă ar fi putut să afle cumva bunica Marusia că apartenenţa la familia Romanovilor devenise un blestem... Ceea ce altădată era carte de trecere acum devenise un stigmat, numai profesia soţului ei îi salvase pe amândoi, şi de la moarte şi de la deportare. Acum ştia, Siberia o ajutase pe bunica Marusia să depăşească multe vanităţi şi să treacă pragul multor obişnuinţe…
Mângâie samovarul cu o privire tot mai obosită, şi zâmbetul lui deadea Nicalai o învălui pentru ultima dată, cu tandreţea aceea care nu trebuia vorbită, fiind interzisă de etichetă. De pe puntea iahtului imperial unchiul Nicolai îi flutură o batistă cu monogram auriu. Briza de pe ţărmul Odessei se anină acum pe obraz. Este împăcată. Cufărul nu mai este atât de greu.
Cu ultimele picături din pahar, înghite şi pastilele rămase pe fundul flaconului de distonocalm. Mai aruncă o privire bătrânului samovar şi vru ca el să îi îndeplinească o dorinţă. Să simtă palma caldă a lui Leonid pe obraz, ea să îi spună ce frumos eşti tu Leonid, singura bucurie îngăduită de Dumnezeu mie. Convinsă că tristeţea nu este decât caimacul singurătăţii asumate.
El s-o întrebe: cum te mai simţi azi Anna Ivanovna?
Abasită, tare abasită mă simţiesc… 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu