Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989) – acasă, în exil

Text prezentat la Colocviul „Ion D. Sîrbu”

Casa memorială „Traian Demetrescu”, Craiova, noiembrie 2011

Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989) – acasă, în exil

„Eu scriu la persoana întâia, din frondă; nu vreau să fiu bănuit că schimb paralaxa povestitorului, că aş compune, des-compune, amestecând planurile. Într-o lume hipersătulă de proză, pot apărea şi experienţe, dar în lumea noastră (în care umblă pe străzi urlând adevărurile nebăgate în seamă) excesul de stil e sinonim cu excesul de prudenţă, mitocoseală, ploieştism. Ambalăm în vată un tren de vorbe, ca să ascundem, în ultimul vagon, un ac cu gămălie ironică.”

(Ion D. Sîrbu, într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, volumul Travesarea cortinei)

Dacă ar trebui să spun în câteva cuvinte care este în opinia mea esenţa omului şi personajului tragic, Ion Dezideriu Sîrbu, aş răspunde că omul cu o biografie marcată pentru totdeauna de regimul represiv comunist a trăit cu demnitate în domiciliu obligatoriu, asumându-şi o „acasă” care l-a respins în datele istorico-politice. Şi pentru că nu a putut să trăiască departe de această acasă ingrată, în exilul clasic, s-a cuibărit în exilul interior.

Horia Dulvac, Nicolae Coande

De aici vine marea forţă morală a lui Ion D. Sîrbu – din înţelegerea profundă şi din asumarea fără resturi a exilului interior. Scriitorul a înţeles care îi este menirea. În cazul său – şi, din păcate, nu avem în trecutul nostru recent prea multe exemple – „viaţa şi opera” înseamnă „martiriu şi mărturisire”. Reflexul condiţionat creat de lanţurile ideologice are în cazul lui Sîrbu finalitatea fericită a mărturisirii – sub forma jurnalului, a corespondenţei şi chiar a romanului. După propriile însemnări, el nu mai poate fi întreg, integru, decât astfel: „nu pot gândi decât în lanţuri, prin lanţuri, contra lanţurilor”. Este un reflex dobândit printr-o asiduă încrâncenare cu sine împotriva nedreptăţilor pe care a înţeles să le analizeze şi să le demaşte prin scris: fie mai codificat, în opera antumă – aş da exemplu nuvela Şoarecele B, fie fără oprelişti în opera de sertar, editată postum. Las specialiştilor în ale literaturii privilegiul – căci privilegiu este să te poţi apleca asupra unui asemenea creator, fie şi târziu – de a studia cu tehnicile specifice opera lui Ion D. Sîrbu, însă aş vrea să spun ceva depre pomenita Şoarecele B. Mergând pe firul consecinţei finale, este de mirare că un asemenea text a putut fi publicat înainte de 1989. Ţine probabil de inerţiile inevitabile ale oricărui sistem. Văd în experimentul imaginat de Sîrbu, în această „colaborare forţată la mediu” a celor doi şoareci – A şi B, paradigma experimentului reeducării. În 1956, când a scris prima variantă, la Bucureşti, reeducarea violentă din puşcăriile româneşti fusese stopată, scriitorul este arestat şi va afla în închisorile prin care a trecut despre neverosimilul experiment carceral. La începutul anilor 1960, în închisori precum Aiud şi Ocnele Mari, s-a aplicat aşa-numita reeducare nonviolentă sau reeducarea prin autoanaliză. Nu cred că este întâmplător că Sîrbu a finalizat povestirea în 1966, la Craiova, 10 ani mai târziu. Tot ca deţinut politic a aflat şi s-a documentat despre reeducare şi scriitorul Paul Goma, care avea să scrie romanul Patimile după Piteşti. Ion D. Sîrbu a lăsat această povestire-parabolă despre un experiment eşuat. Eu aşa consider. O parte a lumii istoriografice se întreabă încă dacă reeducarea ca proiect ideologic a izbândit în închisori. Răspunsul nu poate fi dat prin da sau nu. Discuţia este mult mai amplă şi implică efectele experimentului asupra întregii românităţi, ceea ce Goma a numit numit „reeducarea la scară naţională”. Putem considera că şi Sîrbu a ajuns la aceeaşi concluzie, şi este de ajuns pentru exemplificare să dăm un singur citat din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, unul scurt şi aparent mai puţin impresionant decât altele: „Din istorie şi politică, răul se mută în sufletele sclavilor şi, de-acolo, în soartă şi natură. Omul devine total neputincios, e rândul apelor, uscatului, cerului să se revolte şi să îşi arate mânia.” În această idee a lipsei de încredere în puterea de regenerare a unei întregi comunităţi naţionale, cristalizată după decenii de exil craiovean, concluziile povestirii Şoarecele B ne împing la meditaţie serioasă şi nu ne oferă răspunsuri imuabile. Sigur că putem aşeza povestirea lângă Ferma animalelor a lui Orwell, însă Ion D. Sîrbu este mult mai aproape de ce s-a scris în spaţiul controlat ideologic de sovietici, dintr-un motiv evident: Gary, ca şi Goma sau Soljeniţîn, a scris din experienţă directă, din inima terorii penitenciare. Descrierile lor sunt nu doar verosimile, ci şi adevărate. Pe scurt, natura umană bună, oricât de traumatizată, învinge în cele din urmă, cu riscul de a fi percepută ca naivă, fraieră, slabă, perdantă. Şoarecele B, spre deosebire de şoarecele A, cedează torturii în detrimentul propriei pofte de mâncare, el gândeşte, nu are doar instincte. Ştiind că înfometarea îi poate aduce moartea, putem spune chiar că el are conştiinţă, spre deosebire de celălalt care nu are decât reflexul animalic al conservării şi ghiftuirii cu orice preţ. Unul dintre personaje, profesorul de psihologie experimentală Fronius, spune: „Nu există diferenţieri fatale între indivizi, există numai forme de foame diferite.” Şi aici îmi reamintesc o expresie a deţinutului politic Emil Căpraru, medic pediatru, care mi-a spus: „Atunci – adică în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei – mi-am impus să nu devin niciodată robul blidului”. Un asemenea om, şi el terorizat şi înfometat – mă refer la un tip generic, de ce nu chiar la Şoarecele B? – nu va deveni niciodată colaborator. Se înţelege, al poliţiei politice. 

 Lucrurile, cuvintele, expresiile au înţelesuri şi greutăţi diferite în funcţie de context. Când contextul este susceptibil de a reda realitatea avem de a face cu o literatură vie. Povestirea se încheie cu exact încheierea oficială a experimentului reeducării de tip Piteşti: vinovaţi sunt ţapii ispăşitori, în cazul de faţă Hermann, fidelul servitor al lui Fronius. Plecat la Congresul de psihologie de la Strasbourg, Fronius lăsase şoarecii în grija lui Hermann, adică gardianul în limbaj penitenciar. Interpretarea povestirii trece din cazuistica literară în cea istorică şi psiho-morală. Nu este deloc întâmplătoare remarca din final: „Trebuie uitat, trebuie ignorat tot ce s-a întâmplat post-Strasbourg. Fiindcă pentru contradicţiile ce au apărut după ce noi ne trăseserăm concluziile (în modul cel mai riguros şi ştiinţific, nu?) de vină este numai Hermann. Cretinul şi imbecilul de Hermann...”. Sustragerea artizanilor proiectului de la responsabilitate pe seama tovarăşilor de drum este relevantă, pe fondul numirii exprese a unui oraş strategic din Europa Occidentală, deoarece este sediul Consiliului Europei încă de la înfiinţarea organismului, în 1949. Trimiterea la drepturile omului mi se pare clară. Experimentul reeducării a încetat numai după ce secretul a fost deconspirat şi făcut public în lumea liberă. Desigur, lectura mea este a unui istoric asupra textului literar.

Ionel Buşe - citind - şi Toma Velici

Nu mi-am propus o abordare literară a tematicii Sîrbu, tocmai pentru că sunt istoric; oricum, istoriografia a încetat şi la noi de multă vreme să mai fie o culegere de date şi informaţii, uneori extrem de circumstanţiale. În zilele noastre, tributare excesului, istoriografia este nevoită să se plaseze la confluenţa interpretărilor şi teoriilor propuse de ştiinţele auxiliare şi de domenii complementare. Unul dintre aceste domenii complementare este istoria literaturii. Din nefericire, locul lui Ion D. Sîrbu nu este fixat credibil în istoria literaturii. Bănuim că din cauza osificării criticii literare în curentele critice tradiţionale. O atare afirmaţie are o doză prea mare de generalitate, ceea ce frizează eufemismul. Literatura victimelor directe ale regimului comunist – mă refer la manuscrisele de sertar şi la cele trimise în lumea liberă de cenzură, ceea ce înseamnă tot „sertar”, însă unul eliberat mai devreme – a fost şi este marcată de această experienţă. Adică de o componentă implicită, organică, naturală a eticului, a principiului moral. Or, şcoala literară românească punea şi pune accentul pe estetică. Cenzura de după Război, devenind autocenzură, avea să ridice estetismul – lăsând la un moment dat realism-socialismul în surdină – la rang de rezistenţă prin cultură. Pentru dezambiguizarea eufemismului trebuie să spun că nu doar considerente de natură tehnică a criticii literare îi ţin în margine pe scriitori precum Sîrbu, Goma, Steinhardt, Herta Müller sau Norman Manea, ci şi vanităţi meschine grefate pe un complex al vinovăţiei nerecunoscute. Primul indiciu este numitorul comun al acestor puţini scriitori: experienţa traumatizantă în relaţie cu ideologicul.

Ca o ironie, Sîrbu a murit cu două luni înainte de căderea regimului comunist. Înţelegem de ce a preferat să rămână în România: era ombilical legat de ţară, prin datele strict personale, prin formarea sa ca om de litere în preajma unor personalităţi precum Lucian Blaga, era legat de puţinii prieteni fideli – a se vedea corespondenţa –, care, mai mult ca sigur, l-au ajutat să supravieţuiască în acest exil interior. Era legat de soţia sa, „delegată de Limba Română să-mi ţină de urât şi să mă păzească de sinucidere sau, mai rău, de urlet sau nebunire”. Nu putem înţelege, în schimb, de ce o literatură, o scriitură aşa cum ne-a lăsat Sîrbu nu a produs măcar după 1989 dacă nu o „şcoală”, măcar o dezbatere adevărată. Sigur, cu câteva flori nu se face primăvară: tinerii critici Antonio Patraş, Daniel Cristea-Enache ori Sorina Sorescu sunt trei exemple. Trebuie să îi numesc şi pe mai maturii Nicolae Oprea, Mihai Barbu sau pe Ioan Lascu şi Nicolae Coande, cei doi craioveni care îşi dau silinţa să menţină în priză un interes pentru opera şi memoria lui Sîrbu, atât în conştiinţa literară, cât şi în cea publică. Trebuie să îl numesc, neapărat, pe Toma Velici, pentru osârdia cu care se îngrijeşte de editarea operei scriitorului. 

Am avut intelectuali care şi-au exprimat dezacordul în raport cu regimul politic pe faţă, direct, în nume propriu şi cu semnătură, conştienţi de precaritatea gesticii de solidarizare a contemporanilor, însă convinşi că adevărul trebuie rostit public, indiferent de consecinţele atrase asupră-le. Am avut scriitori care au avut curajul şi demnitatea să rămână marginali profesional şi social. Din această categorie a făcut parte Ion D. Sîrbu. A trecut de cenzură scrieri fără o subliniată miză politico-morală, la limita supravieţuirilor de tot felul, însă asigurându-şi în acest chip exilul interior în care nu au pătruns tentaculele fizice şi subliminale ale regimului şi ideologiei aflate la putere. Dacă Goma a avut vocaţia atitudinii făţişe şi a publicării scrierilor sale necenzurate în Occident, Sîrbu a avut vocaţia scrierii libere cu gândul conservării pentru vremea în care unii dintre noi – cu precădere cei născuţi în a doua jumătate a secolului XX – aveau să se întrebe cum au rezistat românii ofensivei ideologice. Sîrbu, Steinhardt, ca să mai dăm un exemplu din aceeaşi categorie, Goma sunt exemple relevante de rezistenţă. Dintr-un motiv care îmi este clar: a rezista ideologizării, comunizării înseamnă a nu ceda. Şi nu – după cum ne transmit mentorii şi simpatizanţii „rezistenţei prin cultură” – a ceda. Nu vreau să lezez pe nimeni şi nu vreau să polemizez, este părerea mea. Deşi, suntem conştienţi, în materie de istorie-politică-moralitate nu există discurs neutru pur şi simplu.  

Nu pot să nu observ că oricât de mult mi-ar plăcea – şi sunt mulţi alţii – scriitura lui Sîrbu, acesta este perceput şi cultivat mai degrabă ca memorialist. O nuanţă, de data aceasta cu caracter mai personal, în ce mă priveşte, este aceea că deşi Ion D. Sîrbu – trebuie să repet: şi Paul Goma, pentru că face parte din demonstraţie – este prizat, simpatizat de o parte relevantă a lumii literare, chiar fanii săi îl deportează în paradigma eticului. Mai exact spus – până şi căuzaşii sîrbo-gomişti accelerează pe latura etică a celor doi, poate, fără să-şi dea seama că o fac în detrimentul literaturii şi a unei percepţii echilibrate a celor doi. Marea eroare de interpretare se datorează privirii disonante, care separă eticul de estetic. Greşesc atât cei care pun accentul pe etic, precum şi cei care cred în estetic pur şi simplu. 

Observaţiile mele sunt din marginea literaturii, din acel punct care permite o perspectivă mai puţin crispată asupra vieţii literare. Este datoria literaţilor să ne vorbească despre valenţele literare ale unei scrieri, dar nu au dreptul moral să pună esteticul mai presus de orice, chiar în ciuda principiului moral. De ce un scriitor care în timpul regimului comunist a fost altfel decât majoritatea cobreslaşilor, prin atitudinea faţă de scris şi de ce se întâmpla în jurul lui, este tratat minimalizator de critica literară? Cine dacă nu cunoscătorii şi degustătorii de literatură trebuie să educe potenţialii cititori?

Iată un pasaj scris parcă azi de dimineaţă – 16 iunie 2009 –, scriam eu cu doi ani şi jumătate în urmă, pentru Colocviul naţional „Ion D. Sîrbu” – un text de trimis la „România literară”, unde, fără dubiu, ar fi fost respins la vremea scrierii, dar sunt aproape convinsă că ar fi respins şi azi:

 „Îi spun foarte învăţatului critic şi istoric literar:

«Prea suntem cunctatori şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa-zisul obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon…»

Ar trebui – i-am spus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.

Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentru totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început dezgheţul acela scurt.

Nu mă interesează dispariţia din opinia publică a Europei a unor scriitori ca Fadeev, Ehrenburg, Gladkov; Aragon, Eluard, Sartre; dar teribil mă arde, încă, generaţia Vitner, Roller, Jar, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, Baconski, Crohmălniceanu, Sütö Andras, Beniuc, Banuş etc. (epoca în care Baranga, cu cinism, îmi spunea: «În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!»)

Admit spălarea mâinilor, răs-gândirea, pocăinţa: asist cu bucurie la schimbarea la faţă, la schimbarea feţe-feţe chiar, ale numeroşilor politruci aruncaţi la margine. Dar nu pot să uit că am trăit cea mai frumoasă vârstă a bărbăţiei mele sub imperiul ucigător şi barbar a trei lozinci care, din păcate, funcţionează şi astăzi: «Lumina vine de la Răsărit!», «Arta este reflectarea artistică a realităţii!», «Cine nu e cu noi este împotriva noastră!»…”.

În exilul postum, Ion D. Sîrbu este o conştiinţă vie, una transcendentă, care ne arată ceea ce rareori suntem dispuşi să acceptăm despre noi înşine, anume că nu am supravieţuit cu adevărat ideologiei comuniste pentru că nu am fost capabili să îi rezistăm pe faţă. Şi pentru că scriitorii nu au primit în puşcăria politică hârtie şi creion pentru a-şi scrie cărţile – aşa cum încă mai cred unii intelectuali, altfel extrem de culţi, ai zilelor noastre – Sîrbu a preferat, după ieşirea dintre pereţii carcerei politice, închisoarea din libertate, exilul interior, pentru a ne lăsa mărturiile sale. În felul acesta a înţeles să fie consecvent cu sine, responsabil cu un bun care nu era doar al lui, să nu dezerteze din condiţia normalităţii scriitorului – aceea de a scrie-rosti adevărul.  

Elisabeta Sîrbu

 Nu am ales întâmplător citatul pentru motto. Acum două zile m-a întrebat un prieten dacă mi-am pus vreodată întrebarea ce curs ar fi luat viaţa mea profesională dacă nu cădea regimul comunist în 1989, având în vedere că am intrat la facultatea de Istorie înainte de aşa-zisa revoluţie. Răspund acum, fără să recurg la istoria contrafactuală: nu ştiu ce aş fi făcut, dar ştiu sigur ce nu aş fi făcut – nu aş fi mâncat borş ideologic cu polonicul partidului, lăudându-l apoi în opere nemuritoare. Slavă Domnului, exemple de demnitate am avut, unul dintre ele este Ion D. Sîrbu. Tata cu siguranţă m-ar fi dezmoştenit. Nu suporta comuniştii, cu atât mai puţin securiştii. Avem fiecare familia pe care o merităm.

De aceea, nu o uit în încheiere pe jumătatea fidelă a lui Ion D. Sîrbu, femeia care i-a făcut exilul craiovean vieţuibil – o femeie care înseamnă mai mult decât un maldăr de romane avizate de cenzură – Doamna Elisabeta Sîrbu. Un popor nu se salvează prin falsă rezistenţă, ci prin demnitate – inclusiv prin demnitate în literatură.