„Din păcate, pesimiştii au întotdeauna dreptate”
„O societate se frânsese.
O parte va coborî mereu şi se va prăbuşi,
şi alta, mult inferioară, formată din «les bas-fonds»,
se va ridica peste ruinele ei”.
Dorina Potârcă, Amintirile
unui „element dubios”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011.
Cartea este de format mic, are 139 de pagini de text
şi o anexă cu fotografii de familie şi còpii ale actelor de detenţie ale
familiei Potârcă. Contrar aparenţelor, este densă în informaţii şi trăirea
rememorării, un merit deosebit avându-l şi redacţia prin cele peste 70 de note
de subsol, ce vin să completeze fericit portretele celor pomeniţi de autoare.
Ştefania Olga Teodora Marinescu Potârcă a avut
neşansa de a deveni în anii de început ai regimului comunist şi element(ă) şi dubioasă. Cea mai evidentă „vină” a ei consta în calitatea de soţie
a unui „duşman al poporului”, Virgil
Potârcă – oltean naţional-ţărănist din Pleniţa, Dolj, fost ministru al
Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, arestat şi
condamnat administrativ cu Lotul
demnitarilor în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, şi care avea să moară în
penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954. Naţionalizarea din 1948 a aruncat
familia Potârcă în stradă. Însă, „elementele dubioase” nefiind de încredere,
după arestarea capului familiei, Dorina este scoasă cu cei doi copii minori şi
din apartamentul închiriat, aproape cu mâinile goale. Pentru a izola „răul”
întruchipat de vechea clasă politică, femeia este încărcată în camion, cu tot
cu copii, şi dusă de Securitate în domiciliu obligatoriu în cartierul rău famat
Crucea de piatră, în marginea oricărei societăţii. Condiţiile erau atât de
insalubre, încât Dorina şi copiii sunt lăsaţi să locuiască la mama ei, la
insistenţa celei din urmă, cu atât mai mult cu cât locuinţa fusese deja
distribuită unor ucenici de la fabrica „Lemaître”. O întrebare strecurată
destul de discret în textul cărţii deschide o largă perspectivă asupra unor
posibile răspunsuri: „Îmi amintesc de Pământ
desţelenit al lui Şolohov. Oare nu l-am citit? Nu ştiam cum se procedase în
Rusia cu chiaburii? De ce nu ne luasem măsuri? Prea târziu acum!” (p. 41)
Profesoara de franceză beneficiază de compasiunea regimului democrat-popular,
primind în cele din urmă avizul de a
lucra într-un Aprozar (pentru cei născuţi după 1989, aprozarul era ceea ce
intuim: un loc de unde te aprovizionai cu zarzavat, legume, fructe), într-un
depozit din zona Pieţei Obor, apoi la Cooperativa „Electrica”, locuri de muncă
din care va fi mereu dată afară. Dar ca să-şi poată creşte copiii rămaşi fără
tată, doamna Potârcă fusese nevoită să şi divorţeze, formal, sperând că prin
schimbarea numelui îşi va pierde urma „pătată”: „Un divorţ făcut în aşa fel
încât să poată fi anulat de soţul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, căci
eram sigură că, sănătos şi solid cum era, va scăpa cu viaţă.” (p. 15)
Este interesant detaliul legat de conştiinţa oarecum
vinovată a Anei Pauker. Disperată că nu avea sursă de trai, Dorina Potârcă îi
scrie pentru a o ajuta să obţină o slujbă. Amintindu-i-se că Virgil Potârcă o
reprezentase în instanţă în perioada interbelică, Ana Pauker a aranjat pentru
Dorina prin „Braţele de muncă” să fie angajată ca steno-dactilografă poliglotă
la Sovromtransport (unele figuri de marcă ale comunismului
românesc au reacţionat uneori şi astfel, lăsând garda vigilenţei revoluţionare
jos, pentru un strop de omenie, dar numai în cazuri fără miză ideologică). Este
epoca în care straturile sociale şi politice sunt curăţate cu dârzenie de
„elementele nesănătoase” ce puneau în pericol noua societate. Cei care au ales
să schimbe macazul odată cu noua putere se ţin departe de lumea politică de
altădată, vizată de epurări şi arestări. Ghelmegeanu şi Ralea refuză să o ajute
pe soţia fostului lor coleg, obligată la o resemnare responsabilă în faţa
presiunilor cinice şi chiar perverse venite din partea trepăduşilor ideologici.
În 1952, soţiile duşmanilor poporului sunt deja şcolite în materie de
supravieţuire şi stăpânite de o teamă pragmatică: „Ce să iau cu mine? Mă duceţi
la Canal?” „Nu ştim unde veţi fi dusă, dar luaţi ce e strict necesar. Luaţi-vă
şi lucruri groase.” (p. 53)
Omnipotenta Securitate avea nenumărate organe pentru
depistarea „elementelor”, astfel încât, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952
este arestată şi Dorina, alături de alte câteva zeci de persoane, cu Lotul familiilor foştilor demnitari. Cei
doi copii, Tudor – 13 ani, şi Voica – 9 ani, rămân în grija bunicii şi vor avea
un traseu dramatic până la revenirea mamei. Partea bărbătească majoră a
familiei Potârcă ajunsese integral în puşcăria politică: cei doi fraţi ai lui
Virgil – Constantin (moare şi el în februarie 1954, în detenţie, la Văcăreşti)
şi Eugen (singurul dintre cei trei care apucă liberarea, în mai 1954), precum
şi fiul lui Virgil dintr-o altă căsătorie – Ştefan, arestat în 1949 pentru
„trecere frauduloasă a frontierei” (eliberat în iunie 1954). Tudor o conduce pe
mama lui la poartă, încercând să joace rolul bărbatului rămas în casă: „Curaj,
mămico!” Dramatismul situaţiei nu constă atât în cei doi ani de puşcărie, ci în
această expresie rostită de un copil într-o atare împrejurare, unul dintre
mulţii copii ai României maturizaţi forţat într-o ţară forţată la absurd de
către teroarea ideologică. Virgil Potârcă nu comisese ceva împotriva regimului,
cu atât mai puţin soţia, copiii, fraţii, soacra lui. Dar toţi au avut de
suferit doar pentru că prin prezenţa lor aminteau de regimul de dinainte de
război. Astfel au fost mii de familii, nu doar ale foştilor demnitari, ci ale
tuturor acelora care prin existenţa lor materializau un concept ce trebuia să
moară – democraţia. Comuniştii nu aveau nevoie decât de veşmintele lui, de
aceea îşi dădeau silinţa să îl golească de conţinut.
În timp ce mama îngrozită că i-au rămas copiii fără
niciun părinte munceşte istovită, batjocorită şi umilită în lagărele de la
Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, copilul ei
- un elev strălucit - este dat afară din toate şcolile din România şi
obligat să devină muncitor la rangă în metalurgie, la numai 13 ani. Spune mama
rănită, neputincioasă, vinovată fără de vină: „... cu mânuţele lui de pictor şi
intelectual”. Slujbaşii Securităţii exploatează din plin oportunităţile de
cinism, numai şi numai pentru a crea legitimitate regimului comunist: „Ce aveam
de declarat noi, nişte femei pricăjite, unele bătrâne, altele abia ieşite din
copilărie? Şi, de fapt, ei ştiau tot, sau aproape tot, şi hotărârea fusese deja
luată în privinţa noastră. Totul era de formă”.
7 km în marş până la locul de muncă, zi lumină de
istovire, călduri sau frig insuportabile, şi înfometare, alţi 7 km pe drumul de
întoarcere. Trai în mizerie, lipsuri, promiscuitate. Amestecul cu „rapandulele”
de la dreptul comun. Oricum, politicele sunt considerate sub demnitatea
penalelor. Oricât de paradoxal ar părea, cele 24 de luni nu sunt doar pentru a
pedespi ceva ce nu există, pentru a umili pe unii şi a da satisfacţie grobiană
altora, sunt şi pentru chinul omului asupra omului: „Noi nu v-am pus la zid.
Vrem să vă ucidem prin muncă.” Acelea care scapă vor fi nişte reeducate prin muncă, reeducarea fiind
scopul sistemului concentraţionar românesc. Chiar autoarea mărturiei pare să
fie convinsă de acest lucru, ieşind din puşcărie în aşa-numita libertate, care
nu este decât „o puşcărie mai vastă”. Ceea ce nu îşi putea imagina o femeie normală în anii 1950 (dar aveau să
trăiască femeile, cu mic, cu mare, în a doua jumătate a anilor 1980) devine
uzură pentru burghezo-moşieroaicele
care căznesc din greu întru bunăstarea statului comunist pe ogoarele lagărelor
de muncă forţată. Grotescul prinde în această rememorare aripi de poem: „Fiind
la «muncă grea», ni se dăduseră cărţi poştale să anunţăm familia să ne aducă 5
kg alimente, medicamente şi alte lucruri necesare, la o dată fixată. Toate
ceream vată, căci rar găseam câte o bucăţică de ziar, pe care după ce o citeam
cu nesaţ şi o comentam, îi dădeam o altă întrebuinţare. Altfel, câte o frunză,
ce găseam.” (p. 94)
După executarea celor 24 de luni de condamnare
administrativă, Dorina Potârcă a ieşit din penitenciarul pentru femei
Dumbrăveni, eliberându-se de coşmarul fizic al locurilor de detenţie prin care
trecuse, însă neuitând că inconştientul traumatizat se uşura noaptea în baracă,
redându-i astfel speranţa şi puterea de a se întoarce la copiii ei: „În
puşcărie visele vor avea un rol important în viaţa noastră. Ele se discutau, se
comentau dimineaţa în celulă şi, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveau
un sens. Toată viaţa noastră era noaptea.” (p. 28) Ziua era, se deduce,
coşmarul.
A înfruntat regimul bestial al reeducării prin muncă
în felul ei, interzicându-şi fiorul artistic, poezia deliberată, forme de
evadare ce ar fi sustras-o de la ţelul unic, acela de a rezista pentru a-şi
reîntâlni copiii. Este extrem de relevantă rememorarea scenei de la
Popeşti-Leordeni (unde Elena Brătianu, soţia istoricului Gh. Brătianu, le
întâmpinase cu „C’est l’enfer! C’est l’enfer!”) în care Jeana Necşeşti, cu care făcuse o „targă”
pentru a căra mai eficient pământul, îi spune visătoare: „Dorina, te gândeşti
tu că acum pe Coasta de Azur mimozele sunt în floare?”, iar Dorina îi răspunde:
„Las targa jos dacă îmi mai pomeneşti de aşa ceva!” (p. 106)
Este deja un aspect evident ce ţine de femeile
tinere care au fost închise şi au lăsat fără voia lor acasă copii minori sau
părinţi bătrâni: grija pentru aceştia le-a dat puterea de a rezista, în ciuda
unor condiţii de muncă forţată şi de trai inimaginabile, în ciuda lipsurilor şi
bolilor – accidentale sau cronice. Nu foarte multe dintre cele tinere au murit
în închisoare, cel mai adesea în urma unor afecţiuni grave datorate
schingiuirii din anchete şi lipsei asistenţei medicale, pedepsei cu izolarea.
Majoritatea mamelor tinere au rezistat şi s-au întors la copiii lor. Deşi au
ajuns în închisoarea politică, fără să fi avut vini politice, ele se încadrează
pe un nivel al moralităţii cotidiene rezistente, aşa cum ne demonstrează Dorina
Potârcă, o eroină „anonimă”, ajunsă astfel în ciuda educaţiei, statutului şi
voinţei ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu