joi, 9 februarie 2012

„Din păcate, pesimiştii au întotdeauna dreptate”


Flori Bălănescu



„Din păcate, pesimiştii au întotdeauna dreptate”


„O societate se frânsese.
O parte va coborî mereu şi se va prăbuşi,
şi alta, mult inferioară, formată din «les bas-fonds»,
se va ridica peste ruinele ei”.





Dorina Potârcă, Amintirile unui „element dubios”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011.

Cartea este de format mic, are 139 de pagini de text şi o anexă cu fotografii de familie şi còpii ale actelor de detenţie ale familiei Potârcă. Contrar aparenţelor, este densă în informaţii şi trăirea rememorării, un merit deosebit avându-l şi redacţia prin cele peste 70 de note de subsol, ce vin să completeze fericit portretele celor pomeniţi de autoare.
Ştefania Olga Teodora Marinescu Potârcă a avut neşansa de a deveni în anii de început ai regimului comunist şi element(ă) şi dubioasă. Cea mai evidentă „vină” a ei consta în calitatea de soţie a unui „duşman al poporului”,  Virgil Potârcă – oltean naţional-ţărănist din Pleniţa, Dolj, fost ministru al Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, arestat şi condamnat administrativ cu Lotul demnitarilor în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, şi care avea să moară în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954. Naţionalizarea din 1948 a aruncat familia Potârcă în stradă. Însă, „elementele dubioase” nefiind de încredere, după arestarea capului familiei, Dorina este scoasă cu cei doi copii minori şi din apartamentul închiriat, aproape cu mâinile goale. Pentru a izola „răul” întruchipat de vechea clasă politică, femeia este încărcată în camion, cu tot cu copii, şi dusă de Securitate în domiciliu obligatoriu în cartierul rău famat Crucea de piatră, în marginea oricărei societăţii. Condiţiile erau atât de insalubre, încât Dorina şi copiii sunt lăsaţi să locuiască la mama ei, la insistenţa celei din urmă, cu atât mai mult cu cât locuinţa fusese deja distribuită unor ucenici de la fabrica „Lemaître”. O întrebare strecurată destul de discret în textul cărţii deschide o largă perspectivă asupra unor posibile răspunsuri: „Îmi amintesc de Pământ desţelenit al lui Şolohov. Oare nu l-am citit? Nu ştiam cum se procedase în Rusia cu chiaburii? De ce nu ne luasem măsuri? Prea târziu acum!” (p. 41)
Profesoara de franceză beneficiază de compasiunea regimului democrat-popular, primind în cele din  urmă avizul de a lucra într-un Aprozar (pentru cei născuţi după 1989, aprozarul era ceea ce intuim: un loc de unde te aprovizionai cu zarzavat, legume, fructe), într-un depozit din zona Pieţei Obor, apoi la Cooperativa „Electrica”, locuri de muncă din care va fi mereu dată afară. Dar ca să-şi poată creşte copiii rămaşi fără tată, doamna Potârcă fusese nevoită să şi divorţeze, formal, sperând că prin schimbarea numelui îşi va pierde urma „pătată”: „Un divorţ făcut în aşa fel încât să poată fi anulat de soţul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, căci eram sigură că, sănătos şi solid cum era, va scăpa cu viaţă.” (p. 15)
Este interesant detaliul legat de conştiinţa oarecum vinovată a Anei Pauker. Disperată că nu avea sursă de trai, Dorina Potârcă îi scrie pentru a o ajuta să obţină o slujbă. Amintindu-i-se că Virgil Potârcă o reprezentase în instanţă în perioada interbelică, Ana Pauker a aranjat pentru Dorina prin „Braţele de muncă” să fie angajată ca steno-dactilografă poliglotă la Sovromtransport  (unele figuri de marcă ale comunismului românesc au reacţionat uneori şi astfel, lăsând garda vigilenţei revoluţionare jos, pentru un strop de omenie, dar numai în cazuri fără miză ideologică). Este epoca în care straturile sociale şi politice sunt curăţate cu dârzenie de „elementele nesănătoase” ce puneau în pericol noua societate. Cei care au ales să schimbe macazul odată cu noua putere se ţin departe de lumea politică de altădată, vizată de epurări şi arestări. Ghelmegeanu şi Ralea refuză să o ajute pe soţia fostului lor coleg, obligată la o resemnare responsabilă în faţa presiunilor cinice şi chiar perverse venite din partea trepăduşilor ideologici. În 1952, soţiile duşmanilor poporului sunt deja şcolite în materie de supravieţuire şi stăpânite de o teamă pragmatică: „Ce să iau cu mine? Mă duceţi la Canal?” „Nu ştim unde veţi fi dusă, dar luaţi ce e strict necesar. Luaţi-vă şi lucruri groase.” (p. 53)
Omnipotenta Securitate avea nenumărate organe pentru depistarea „elementelor”, astfel încât, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952 este arestată şi Dorina, alături de alte câteva zeci de persoane, cu Lotul familiilor foştilor demnitari. Cei doi copii, Tudor – 13 ani, şi Voica – 9 ani, rămân în grija bunicii şi vor avea un traseu dramatic până la revenirea mamei. Partea bărbătească majoră a familiei Potârcă ajunsese integral în puşcăria politică: cei doi fraţi ai lui Virgil – Constantin (moare şi el în februarie 1954, în detenţie, la Văcăreşti) şi Eugen (singurul dintre cei trei care apucă liberarea, în mai 1954), precum şi fiul lui Virgil dintr-o altă căsătorie – Ştefan, arestat în 1949 pentru „trecere frauduloasă a frontierei” (eliberat în iunie 1954). Tudor o conduce pe mama lui la poartă, încercând să joace rolul bărbatului rămas în casă: „Curaj, mămico!” Dramatismul situaţiei nu constă atât în cei doi ani de puşcărie, ci în această expresie rostită de un copil într-o atare împrejurare, unul dintre mulţii copii ai României maturizaţi forţat într-o ţară forţată la absurd de către teroarea ideologică. Virgil Potârcă nu comisese ceva împotriva regimului, cu atât mai puţin soţia, copiii, fraţii, soacra lui. Dar toţi au avut de suferit doar pentru că prin prezenţa lor aminteau de regimul de dinainte de război. Astfel au fost mii de familii, nu doar ale foştilor demnitari, ci ale tuturor acelora care prin existenţa lor materializau un concept ce trebuia să moară – democraţia. Comuniştii nu aveau nevoie decât de veşmintele lui, de aceea îşi dădeau silinţa să îl golească de conţinut.
În timp ce mama îngrozită că i-au rămas copiii fără niciun părinte munceşte istovită, batjocorită şi umilită în lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, copilul ei  - un elev strălucit - este dat afară din toate şcolile din România şi obligat să devină muncitor la rangă în metalurgie, la numai 13 ani. Spune mama rănită, neputincioasă, vinovată fără de vină: „... cu mânuţele lui de pictor şi intelectual”. Slujbaşii Securităţii exploatează din plin oportunităţile de cinism, numai şi numai pentru a crea legitimitate regimului comunist: „Ce aveam de declarat noi, nişte femei pricăjite, unele bătrâne, altele abia ieşite din copilărie? Şi, de fapt, ei ştiau tot, sau aproape tot, şi hotărârea fusese deja luată în privinţa noastră. Totul era de formă”.
7 km în marş până la locul de muncă, zi lumină de istovire, călduri sau frig insuportabile, şi înfometare, alţi 7 km pe drumul de întoarcere. Trai în mizerie, lipsuri, promiscuitate. Amestecul cu „rapandulele” de la dreptul comun. Oricum, politicele sunt considerate sub demnitatea penalelor. Oricât de paradoxal ar părea, cele 24 de luni nu sunt doar pentru a pedespi ceva ce nu există, pentru a umili pe unii şi a da satisfacţie grobiană altora, sunt şi pentru chinul omului asupra omului: „Noi nu v-am pus la zid. Vrem să vă ucidem prin muncă.” Acelea care scapă vor fi nişte reeducate prin muncă, reeducarea fiind scopul sistemului concentraţionar românesc. Chiar autoarea mărturiei pare să fie convinsă de acest lucru, ieşind din puşcărie în aşa-numita libertate, care nu este decât „o puşcărie mai vastă”. Ceea ce nu îşi putea imagina o femeie normală în anii 1950 (dar aveau să trăiască femeile, cu mic, cu mare, în a doua jumătate a anilor 1980) devine uzură pentru burghezo-moşieroaicele care căznesc din greu întru bunăstarea statului comunist pe ogoarele lagărelor de muncă forţată. Grotescul prinde în această rememorare aripi de poem: „Fiind la «muncă grea», ni se dăduseră cărţi poştale să anunţăm familia să ne aducă 5 kg alimente, medicamente şi alte lucruri necesare, la o dată fixată. Toate ceream vată, căci rar găseam câte o bucăţică de ziar, pe care după ce o citeam cu nesaţ şi o comentam, îi dădeam o altă întrebuinţare. Altfel, câte o frunză, ce găseam.” (p. 94)
După executarea celor 24 de luni de condamnare administrativă, Dorina Potârcă a ieşit din penitenciarul pentru femei Dumbrăveni, eliberându-se de coşmarul fizic al locurilor de detenţie prin care trecuse, însă neuitând că inconştientul traumatizat se uşura noaptea în baracă, redându-i astfel speranţa şi puterea de a se întoarce la copiii ei: „În puşcărie visele vor avea un rol important în viaţa noastră. Ele se discutau, se comentau dimineaţa în celulă şi, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveau un sens. Toată viaţa noastră era noaptea.” (p. 28) Ziua era, se deduce, coşmarul.
A înfruntat regimul bestial al reeducării prin muncă în felul ei, interzicându-şi fiorul artistic, poezia deliberată, forme de evadare ce ar fi sustras-o de la ţelul unic, acela de a rezista pentru a-şi reîntâlni copiii. Este extrem de relevantă rememorarea scenei de la Popeşti-Leordeni (unde Elena Brătianu, soţia istoricului Gh. Brătianu, le întâmpinase cu „C’est l’enfer! C’est l’enfer!”) în care  Jeana Necşeşti, cu care făcuse o „targă” pentru a căra mai eficient pământul, îi spune visătoare: „Dorina, te gândeşti tu că acum pe Coasta de Azur mimozele sunt în floare?”, iar Dorina îi răspunde: „Las targa jos dacă îmi mai pomeneşti de aşa ceva!” (p. 106)
Este deja un aspect evident ce ţine de femeile tinere care au fost închise şi au lăsat fără voia lor acasă copii minori sau părinţi bătrâni: grija pentru aceştia le-a dat puterea de a rezista, în ciuda unor condiţii de muncă forţată şi de trai inimaginabile, în ciuda lipsurilor şi bolilor – accidentale sau cronice. Nu foarte multe dintre cele tinere au murit în închisoare, cel mai adesea în urma unor afecţiuni grave datorate schingiuirii din anchete şi lipsei asistenţei medicale, pedepsei cu izolarea. Majoritatea mamelor tinere au rezistat şi s-au întors la copiii lor. Deşi au ajuns în închisoarea politică, fără să fi avut vini politice, ele se încadrează pe un nivel al moralităţii cotidiene rezistente, aşa cum ne demonstrează Dorina Potârcă, o eroină „anonimă”, ajunsă astfel în ciuda educaţiei, statutului şi voinţei ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu