Câştigătorii
nu arată ca noi
Vasile Baghiu, Depresie,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012,
Depresia „se ia”, „se dă”, este un flagel sau un
virus sezonier? „Depresia” lui Vasile Baghiu sigur se ia, este ca o boală pe
care o cunoşti foarte bine, pe dinăuntru şi pe dinafară, mai ales din
înserările inefabile şi din nopţile în care ai fost atât de apăsat(ă), dar ai
găsit în tine puterea de a merge şi în ziua următoare, împunându-ţi să crezi că
pereţii încăperii sunt replici ale lui Don Quijote şi că nu eşti atât de
singur(ă) pe lume.
Volumul semnat de Vasile Baghiu debutează cu un
poem ce insuflă calm, în ciuda greutăţii sale semantice. Autorul stăpâneşte nu
doar teoria psihanalitică, dar şi experienţa supusă analizei, el scrie trăind
şi supravieţuieşte scriind. Mai ştie că pentru un experiment de tip freudian e
nevoie de (măcar) doi:
„Investigarea melancoliei de către Freud pune în
lumină/ aceste tendinţe generale maniaco-depresive sau schizoid-depresive/ pe
care le resimt şi în mine în doze suportabile, omeneşti,/ însă nimic nu
limpezeşte gândul negru de noapte care/ mă menţine în sforul cel mare al
bolii,/ trăgându-mă spre adânc, turbulenţa unui sentiment/ de vinovăţie,
probabilitatea de a fi aici şi aiurea/ în acelaşi timp, ca în filmele sf sau –
mai bine –/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistică./ (...)
/ Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în dezbaterile
toropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriunde
paşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă,/ în teritoriile ostile ale
vieţii libere de orice promisiune,/ în cadrul potrivit al convenţiei ce ne
menţine membri/ ai vreunui grup în care ne place să ne ştim parte, sau/ în
cluburi de ţipete şi distracţii peste limite suportabile.” (Ecuaţia secretă)
Maniera de a spune lucruri pe înţelesul unei majorităţi
relative (care ştie cine a fost Freud şi cu ce se ocupa el), pe un ton calm,
liniar, cumpănit, atrage deseori remarci negative, tocmai dinspre aceiaşi
pretinşi înţelegători, care au fost obişnuiţi la şcoală şi în familie cu ritmul
şi rima à la Coşbuc sau Goga, cu „adevărurile simple”, pipăibile ale vieţii şi
naturii. Sau, dimpotrivă, cu poeţi mai recenţi, cărora le lipseşte „organul”
pentru a fi în răspăr cu corectitudinile de toată mâna. Coborârea în tainiţele
speriate ale eului s-ar putea sconta, însă, cu ceva pierderi. În cazul poetului
Vasile Baghiu aceste piederi sunt asumate din start, deoarece omul şi
intelectualul cu acelaşi nume ştie că „paralela cu scene din romanele cu
subiecte istorice/ e binevenită”: „...A te scufunda/ în durere pare/ o alegere
conştientă, dar este mai mult abandon de sine,/ o trecere dintr-un pavilion în
altul, pe întuneric,/ la sanatoriu, cu halatul alb descheiat şi fluturând/ de o
parte şi alta,/ himeric, pe deasupra oricărui tip de imaginaţie. Vei scrie/
pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?” (Foaie de temperatură)
Starea din care scrie poetul este ca un puzzle al
ipostazelor bolii, pe care el însuşi le-a verificat în timp, dar nu singur, ci
cu martorul-pereche, femeia care îl însoţeşte de-a lungul întregului traseu
„depresiv”, şi pe care o angajează printr-o continuă interogare: „Avantajul
unei situaţii de boală este convieţuirea/ cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai
prefera uneori să staţi cât mai/ departe unul de altul şi fără posibilitatea/
de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care/ au evoluat lucrurile cu noi
în ultimul timp?” Deşi „toţi se feresc să vorbească despre asta”,
mărturisitorul acestei „Depresii” ştie că un om e capabil să înţeleagă durerea
(altuia, a comunităţii) şi să o transfigureze în memorie comună: „Avansarea în
teritoriile părăsite de speranţă ale bolii/ se face după o metodă verificată de
mai multe/ generaţii în şir.” (Metodă
verificată)
Citind poem după poem, devine aproape imposibil să
citezi doar unul. Cartea ar trebui citită integral, cu voce tare, poate chiar
în Piaţa Universităţii acestui prevestit catastrofic an 2012. Dedublat, Baghiu
este tras de o mână de către poetul sensibil, de cealaltă, de către omul
cetăţii prăbuşite, la fel de sensibil la soarta alor săi, cu care nu poate
întemeia un club al depresivilor, pentru că depresia, nu-i aşa, este o
afecţiune ce se petrece în solitudine, ca şi moartea. Dar Baghiu găseşte mereu
tonul şi coerenţa potrivite: „Nu este deloc înţelept/ să pozezi în victimă,
pentru că nu trăim în ţara milei,/ ci într-un judeţ al disperării,/ unde
cinismul e lider, bătaia de joc secretară/ pe probleme de/ apărare, iar
metafora o reprezentantă/ vigilentă a publicului.” (Judeţul disperării) Mai departe: „Când nu-mi aparţine iniţiativa
sunt model/ de stat deoparte, cuminte,/
supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint/ chiar mai bine,/ dar e ok şi aşa, oricum,
numai să scap de loviturile/ prin surprindere pe care viaţa le aplică
programat.” (Partea bună a vieţii)
Depresia lui Vasile Baghiu ia uneori turnuri
neaşteptate, devenind o rezervă strategică pentru luarea în răspăr a
defetismului românesc, alimentat de gargara propagandistică din toate vremurile:
„...Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,/
pentru că orice slăbiciune/ mai poate fi dusă pe picioare, numai/ tristeţea provocată de acel dor românesc nu,/ numai melancolia neagră şi păstoasă, venită din locuri
necunoscute în care/ nu am fost
niciodată, nu,/ numai privirea rătăcită
pe străzi din oraşe străine nu./ (...)/
însă noi nu trăim în regatul proverbelor de
consolare,/ ci în ţara promisiunilor de
viitor,/ în care copiii noştri vor trăi
mai bine,/ iar nepoţii chiar mai bine, şi
tot aşa,/ din generaţie în generaţie.” (Ţara promisiunilor de viitor)
În această ţară cu un prezent
perpetuu ce trăieşte în viitor ca într-o casă fără ferestre, lipsită de trecut,
pe care „elitele” îl recunosc doar în măsura în care pot face alimentarea cu combustibil
propagandistic, poetul îşi oferă câte „Un bonus de speranţă” („De fiecare dată când cineva
face anunţuri serioase/ despre viitor, /
încerc să nu-mi modific programul. Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţă
lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?”), dar numai „...atât cât
permite atmosfera/ şi cât de dispuşi/ mai sunt toţi cei ce încă în inimile
noastre au locuri/ de prieteni.” (Un
bonus de speranţă)
Titlurile poemelor construiesc din
mers, de la sine: „Efect de apropiere”, „Tot ce vine din urmă”, „Surdină” („Mă pot aştepta la orice, mă pot întoarce la proză/ sau alte specii de viaţă, pentru că mi se impune/ o revenire de pe un drum pe care începusem/
să merg chiar bine.”), „Probă de viitor” („...Iar
tremurul vocii, când vrei să spui/ adevărul cel incomod, e de aici din lumea noastră umană,/
e din perimetrul perfecţiunii, din
şcoala supravieţuirii.”), „Vina
este undeva la mijloc” („Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătate
de gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu am
mai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţii
târzii.”), „Bursa nefericirii” („...Un
câştigător nu arată ca mine./ Este nevoie de multă pasiune pentru a aduna/
auto-excludere, duşmănie de sine,/ sabotarea oricărui semn de progres
personal,/ trecerea lejeră la un nou sistem automat de înregistrare/ a
persoanelor predispuse la stilul de viaţă imaginar.”), „Din tot ce nu se potriveşte cu nimic”, „Perspectivă de invidiat”, „Ce
se pregăteşte din umbră”, „Depresie” („ iar dacă dai semne de grabă
toate ieşirile se închid automat,/ iar lifturile se blochează, în aşa fel
încât/ nicăieri nu se mai poate pleca/ şi de niciunde nu se mai poate/ face
cale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine/ o opţiune demnă de luat în
seamă, ceea ce restrânge alternativele/ la una singură, şi aceea pe termen
limitat.”) şi atâtea altele.
În poemul „Mai bine” îl recunoaştem
întrucâtva pe acel Vasile Baghiu care semnează în nume propriu apeluri şi
proteste publice, exprimând în egală măsură revolta faţă de nedreptăţi politice
şi sociale şi faţă de conformismul „diplomatic” al breslei: „Mai bine să nu spui tot, ci să ţopăi în jurul/ punctelor de vedere eclectice, alese din atâtea,/ de departe mai interesante şi mai legate
de viaţă aşa cum e,/ alergând
după atitudini prietenoase şi zâmbete,/ pe drumuri care nu duc nicăieri, găsind cel puţin/ acel înţeles deloc uşor de explicat, mai
mereu inaccesibil,/ chiar
aprope de râu unde oameni necunoscuţi/ se bucură de clipă în plină lumină.”
Vasile Baghiu trece din partea
„maladivă” a existenţei sale – în care stăpânesc melancoliile, nostalgiile,
nemulţumirile, revoltele firii, depresiile – în cea „normală”, socială,
administrată de reguli şi legi respectate tacit, aşa cum se trece din noapte în
zi, uneori cu vise mai limpezi ori mai încifrate, alteori cu relevante
coşmaruri. Forma sa de exprimare este această poezie ce scrutează deseori adânc
în cititor, făcându-l să dea pagină după pagină, nerăbdător să găsească
infirmări sau confirmări ale propriilor treceri prin circuitul vieţii şi morţii.
„...Poezia nu poate
să ofere protecţie, în ani când/ timpul nu
este prietenos.” Şi noi ştim bine asta,
chiar dacă puţini recunoaştem şi chiar şi mai puţini acordăm credit unui poet
ca Vasile Baghiu, în aceşti ani, deveniţi decenii, orbecăind printre cadavrele
mai mult sau mai puţin simbolice ale ideologiei. Poetul „Depresie”-i este în
căutarea simplităţii, „în pofida impactului ei
dureros” („Motorul-poezie”), conştient că „Zâmbetul ar putea să nu fie
suficient”, deşi experienţa l-a învăţat „că este necesar pentru a avansa” („Am
învăţat din experienţă”).
Eu scriu despre
poet aşa cum îl descopăr în poezia lui, dublat de un intelectual cu principii
etice şi morale subliniat conturate, recognoscibile în mediile literar şi
civic. Despre poezie, fără să ţină cont de omul care a scris-o, vor scrie
criticii. Unii critici. Poetul Vasile Baghiu este fidel memoriei sale şi mă
întreb (fără să aştept răspuns, îl ştiu) dacă nu asta contează cu adevărat: „Memoria e vraişte, parazitată
securistic, statistic,/ multiculturalistic,/ artistic, şi strigă mereu în urmă,
copil care-am fost,/ să ne întoarcem o clipă privirea, unde se vede mai clar/
şi mai curând, poate, că progresul nu este/ numai să mergi înainte, ci mai ales
să faci paşi înapoi,/ că viaţa nu este cum ai vorbi despre viaţă la o cafea,/
ci mai ales cum ai trăi propria viaţă în zilele vieţii tale de azi, că moartea
nu este numai o linie/ sub care se operează calcule aritmetice iscusite, ci mai
curând o linie de start pentru întrecerea/ fără miză şi fără finish.” („Viaţa nu este cum ai vorbi”).
Da, viaţa este cum ai face, nu doar
vorbă, nu doar formă, „invidii şi gelozii
omeneşti”, cedări, tăceri sau „Crize puse pe îngrăşat” – cam acesta
fiind inventarul ultimilor 22 de ani, ce-şi trag seva din antedecembrism. („din
ropote de aplauze se trece uşor în răpăit de bocanci pe străzile/ odinioară
potrivite pentru plimbări,/ din poveşti de adormit copiii/ se face transferul
la marile romane cu aerul că aşa trebuia să se întâmple.” – „Crize puse pe
îngrăşat”).
O imagine perfectă pentru a da chip depresiei este
construită de poet tot în poemul „Crize puse pe îngrăşat”, căci se pare că de
la o vreme numai crizele ne mai ţin pe unii dintre noi lucizi, în stare de
veghe, în această lume globalizată, în care identitatea este tot mai mult o
aparenţă salvată: „...crize puse pe îngrăşat numai pentru/ cei ce sunt în
fiecare secundă pe fază, în fine, tristeţi/ ca la carte, / cu tot cortegiul de
simptome care permit/ o încadrare corectă/ în patologic, de unde nici nimeni nu
te mai scoate,/ de unde nici nicăieri nu mai poţi pleca,/ unde rămâi gânditor,/ apăsat, învins, întors cu spatele
la lumea care nu înţelege/ nimic din ceea ce trăieşti/ în timpurile
noastre contemporane.”
Este, în opinia mea, poemul ce
trebuia să încheie acest consistent volum de poezie. „Depresie” este un zoom
peste starea de fapt a firii noastre în al doilea deceniu al secolului XXI.
Bine scris.
RăspundețiȘtergere